Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


2 comentarii

Ce este dragostea, casatoria, fericirea?

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.

Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.

Cu alte cuvinte:
* dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună.

 

 

Reclame


2 comentarii

Povestea chibritului si a lumanarii

A fost odată un chibrit şi o prea delicată lumânare.

Într-o bună zi, bucăţica de lemn se adresă fragilei făpturi din ceară: “A sosit momentul să-mi îndeplinesc sarcina şi să te aprind.”

“Vai, dar nu se poate!” – exclamă lumânarea. “Dacă ard, zilele îmi sunt numărate şi nimeni nu va mai putea admira frumuseţea mea!”

Aparent nemarcat de reacţia acesteia, chibritul o întrebă: “Vrei să rămâi o viaţa întreagă distinsă şi glacială, fără să oferi nimănui strălucirea căldurii tale?”

După o clipă de cugetare, sculpturala creaţie efemeră şuieră înfricoşată: “Focul este dureros şi îmi slăbeşte forţa estetică…”

“Este adevărat”, reacţionă resemnată bucăţica de lemn, “dar, în asta constă sensul existenţei noastre: să oferim lumină, indiferent de preţul sacrificiului indus! Dacă nu te aprind, îmi pierd menirea… de a declanşa scânteia ce aprinde focul liniştii tale!”

Urmă o pauză meditativă şi chibritul continuă: “Nu contează că eu mă sting după ce îmi duc sarcina la bun sfârşit, dar tu eşti o lumânare, predestinată să oferi oamenilor strălucirea şi căldura ta. Toată durerea, tot sacrificiul şi toată puterea ta scursă se schimbă în dăruirea luminii tale… Nu te iroseşti, ci te dăruieşti… Cei ce vor primi mesajul tău vor transmite mai departe această bucurie, această împlinire…”

Fără să stea pe gânduri, lumânarea îşi ridică elegant fitilul şi aproape imploră chibritul să o… aprindă…