Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Intre Cuvant si Tacere

4520131

Tin minte tacerile, la fel de bine precum tin minte cuvintele. Poate chiar mai bine. Pe ale mele si pe ale altora.

Unele taceri au fost mute. Altele au fost surde. Unele au fost durere. Altele regasire. Unele judecata. Altele multumire. Cateva extaz.

Unele au tacut pur si simplu. Altele au vorbit. Unele au cantat. Cateva au urlat, de-a dreptul. Acestea ma dor si acum.

Am invatat cu greu lectia de a asculta si ceea ce oamenii nu spun. La un moment dat insa m-ai facut sa imi construiesc o viata paralela,  acolo, pe taramul necuvintelor.  Imi cladisem o alta viata pe ceea ce oamenii nu spun. Traiam mai mult acolo, fara a avea macar vreo garantie ca interpretam corect necuvintele lor. Dar doar acolo se vorbea limba inimii mele, nu avea cum sa fie gresit. De atunci iubesc tacerea!

 

Vorbeam prea mult. Privesc inapoi cateodata si as vrea, din nou, sa opresc filmul si sa ii explic omului ce am fost despre frumusetea tainei, despre necesitatea de a vorbi doar cand ai cu adevarat ceva de spus si doar celor ce pot intelege ceea ce ai a spune. Despre cum (te) poti asculta mai bine atunci cand taci. Despre cum cuvintele pot distruge sau pot inalta, dar tacerea aceea binecuvantata si tainica va inalta, de cele mai multe ori. Despre cum Dumnezeu poate fi gasit mai ales in tacere. Despre cum marile iubiri vin in liniste. Si de fapt toate lucrurile mari se intampla in tacere. Despre cum oamenii te iubesc adeseori poate mai mult atunci cand tac. Despre lectia cea mai grea, aceea de a invata sa vorbesti tacand. Dar acum e prea tarziu sa mai schimb ceva din ce am fost. Si poate nici nu trebuie. Poate nu as invia acum prin taceri, daca nu m-ar fi omorat, candva, prea multe cuvinte. 

 

Alexandra Svet


Scrie un comentariu

Plecare spre tarmuri necunoscute

tumblr_mtg5j5Yxyw1s39dc4o1_1280

Ma dezlipesc de lumea voastra
De tot ce este îndaratul meu, 
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.

Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.

Acolo va fi altfel, mai mult soare…
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata, 
Va rasari mai zâmbitoare luna.

Corabia, cu pânzele întinse, 
Cu pieptul alb, straluminat, deschis, 
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.

Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata, 
Ca n-am puterea sa va iau cu mine, 
Dar tot am sa va chem odata! 

Virgil Carianopol


Un comentariu

Poti revarsa Lumina…


tumblr_minv7nujM71rsbfaso1_400

Poti revarsa lumina…picurand,
Un strop de liniste peste dureri,
S-or aduna in timp formand,
Un deal de vise si placeri…

Poti revarsa oricand speranta,
Peste greseli peste erori,
Ce viata uneori le scoate-n fata
Si care lasa-n urma lacrimi si dureri.

Si dor de viata ta poti revarsa, luptand
Sa-nvingi ce viata uneori ofera
Si sa incerci sa nu cedezi nicicand
Caci prin vointa-naintezi,deci…spera.

Hristos a Inviat !


Un comentariu

Framantarea intima

tumblr_mcf0maK3C61rj4i0so1_500

Am lunecat. M-am poticnit, strivind
Sub talpi o floare ori o cochilie,
Ori poate mi-am strivit fara sa simt
Inima mea, in pie pt ascunsa, vie…
N-am sa mai spun ce am gresit si cand…
Vreau soarele-amintirile sa-mi spele…
Un egoism ingrozitor de stramt
M-a coborat in ochii lumii mele.
Impleticit, m-am ridicat spre munti,
Intr-un iernatic asfintit de soare,
Pe cand ametitor bolboroseau
Sub gheturi somnoroasele izvoare.
Ningea cumplit si ochii-mi lacrimau
Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
Si s-auzea cum fasie prin crengi
Cenusa argintie de ninsoare.
Ca serpii din povesti, patr unsi in tr up,
Un gand vrajmas in mine-a prins fiinta —
Da, pentru ce n-as spune-o, azi detest
Chinuitoarea noastra constiinta.

………………………………………………

E-o dimineata — parca niciodata

Nu mi-a fost dat o alta sa privesc.
Padurile sclipesc a primavara
Si fumuri calde-n crengi se-ncolacesc.
Simt — nevazuta-n aer — o putere.
Vasleste des, cu aripe subtiri,
Ma umple cand cu-nfiorari voioase
Si cand cu dureroase rabufniri.
Trec in galop sub stresini de padure,
Sorb aerul si ca pe-o apa-l samt.
Si totu-mi pare-atat de larg in juru-mi,
Si iarasi totu-mi pare-atat de stramt!
Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
Ma-nconjura in roiuri de scantei
Salbatica padurii tinerete
Si-ntelepciunea batraneasca-a ei.

Nicolae Labis


Scrie un comentariu

Întrebări

 

tumblr_mit3qyD9rI1ra46sfo1_r8_500

De ce nu se-amestecă totul?

De ce nu se-acoperă

Pielea lucioasă a pamântului cu blană?

De ce nu răsare iarba verde şi fragedă

Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?

De ce nu le cresc pomilor aripi

Şi păsărilor rădăcini?

De ce nu ciripesc pietricelele fericite

De pe marginea râului?

Eu de ce nu învăţ să urăsc?

Eu de ce?

– O, Doamne, ce copil obositor,

Oftează îngerul.

Ana Blandiana