Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Perplexitate

tumblr_mhewruSIl21qefrmxo1_500

Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult 
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicosşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.

Octavian Paler


Scrie un comentariu

SOARELE S-AR STINGE DACA N-AR MAI IUBI NIMENI…

tumblr_mcvra02Dn21rx78g5o1_400

“Dragostea e reducerea lumii intregi la o singura fiinta, preamarirea unei singure fapturi pana la indumnezeire.
Dragostea e inchinaciunea pe care ingerii o fac stelelor.
Ce trist e sufletul cand e trist din dragoste?
Ce gol inseamna lipsa fiintei care umple ea singura intreaga lume!

Ah, ce adevarat e ca fiinta iubita devine Dumnezeu! Dumnezeu ar putea fi gelos, daca tatal ceresc n-ar fi facut dinadins intreaga fire pentru suflet si sufletul pentru dragoste!

Un zambet zarit sub o palarie de crep alb cu panglici albastre e destul pentru ca sufletul sa patrunda in palatul viselor.

O, primavara, tu esti scrisoarea pe care i-o scriu ei!

Viitorul e inca si mai mult al inimilor decat al mintii. Dragostea e singurul lucru care poate umple eternitatea. Infinitului ii trebuie ceea ce nu se ispraveste niciodata.
Dragostea e sufletul insusi. E de aceeasi natura. Dragostea e o scanteie divina ca si sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare.

E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adncurile cerului.
O, dragoste! adiratie! voluptate a doua ganduri care se inteleg, a doua inimi care se daruiesc, a doua priviri care se patrund!

Fericire, veni-vei si la mine! Plimbari in doi, in singuratate! Zile binecuvantate si stralucitoare! Visez uneori ca, din cand in cand, clipe din viata ingerilor se desprind si vin aici, pe pamant, si se amesteca in destinul oamenilor.

Dumnezeu nu poate darui fericirii celor care se iubesc decat o durata fara capat. Dupa o viata de dragoste, o eternitate de dragoste, da, e o intregire. Dar nici lui Dumnezeu nu-i e cu putinta sa faca ceva mai mare decat fericirea desavarsita pe care o da sufletului iubirea.
Dumnezeu e implinirea in cer. Dragostea e implinirea omului.

Noi toti, oricare am fi, avem in noi un izvor datator de viata. In clipa cand il pierdem, ne lipseste aerul, ne inabusi. Murim. E grozav sa mori din lipsa de iubire. E o sugrumare a sufletului.
Ceea ce incepe dragostea, nu poate fi incheiat decat de Dumnezeu.

Adevarata dragoste e nemangaiata sau se incanta pentru o manusa pierduta, o batista gasita si are nevoie de vesnicie pentru devotamentul si nadejdile ei.
E alcatuita in acelasi timp din infinitul mare si din infinitul mic!
Daca esti piatra, fii magnet; daca esti planta, fii simtire; daca esti om, fii iubire.

Dragostea e respiratia cereasca a aerului din rai.
Inimi adanci, spirite intelepte, luati viata asa cum a facut-o Dumnezeu! E o incercare indelungata, o pregatire neinteleasa pentru un destin necunoscut. Destinul acesta, cel adevarat, incepe la om odata cu prima treapta inauntrul mormantului. Atunci se iveste ceva in fata ochilor si incepe sa se zareasca vesnicia. Ganditi-va la cuvantul acesta: vesnicie. Cei vii vad durata. Numai mortii vad vesnicia. Pana atunci, iubiti si suferiti, nadajduiti si ganditi.

Am intalnit pe strada un tanar foarte sarac care iubea. Avea o palarie veche, haine roase, coatele gaurite. Ghetele ii erau pline de apa si inima ii era plina de stele.

Ce lucru minunat sa fii iubit! Nu exista decat un singur lucru mai minunat: sa iubesti!
Inima, trecand prin iubire devine eroica. Nu mai e alcatuita decat din puritate. Nu se mai reazima decat pe ceea ce e mare si inalt. In ea nu poate incolti nici un gand nevrednic, cum nu pot creste urzici pe un ghetar. Sufletul inalt si senin, neatins de patimi si emotii josnice, care domina viata si umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanitatile, mizeriile, locuieste in albastrul cerului si nu mai simte decat zguduirile adanci si subterane ale destinului, asa cum culmea muntilor simte cutremurele de pamant.

SOARELE S-AR STINGE DACA N-AR MAI IUBI NIMENI.

Victor Hugo – fragment din Mizerabilii


Scrie un comentariu

Fericirea e consecinta propriului efort…

love-happiness-big-cover-2

Oamenii au tendinta sa considere fericirea un noroc care da peste ei, ceva ce te va invalui, ca vremea frumoasa, daca soarta iti surade. Doar ca fericirea nu functioneaza asa. Fericirea e consecinta propriului efort. Te lupti pentru ea, muncesti pentru ea, insisti, uneori mergi pana la capatul pamantului in cautarea ei. Trebuie sa participi mereu la manifestarile lucrurilor bune care iti apar in viata. Iar cand atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodata sa lenevesti, sa renunti la a o mentine: trebuie sa te straduiesti din rasputeri sa inoti contra curentului, ca sa fii vesnic in unda fericirii, ca sa plutesti mereu deasupra ei.

 Mananca, roaga-te, iubeste – Elizabeth Gilbert


Scrie un comentariu

Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.

Image

…Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata… Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot.
Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite da… dar vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata.

…Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce e iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de-abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu…
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc, fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!

Daca as sti canta din syrinx te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de lunca, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste “a fi iubit”.

Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aici incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirii.

Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.

Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.

Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.

Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimi, izvorul cel vesnic al iubirii, din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.

O, vanitas vanitatum vanitas! [desertaciune, desertaciunea desertaciunilor] zice poetul.
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutarile, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de dureri.
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata…

Liviu Rebreanu


Un comentariu

Poem pentru prieteni

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii, nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri, dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.

Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău. Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.

Nu pot să te opresc să nu te împiedici. Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.

Bucuriile , victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele. Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.

Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă. Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te, dacă îmi vei cere.

Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale, dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.

Nu pot evita să suferi când o durere iţi rupe sufletul. Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tau…si tu vei fi din nou bucuros de viaţă.

Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii. Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.

In aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele. Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.

Dormi fericit… Răspândeşte vibraţii de iubire… Ştii că suntem aici în trecere. Înfrumuseţează-ţi relaţiile!

Profită de oportunităţi. Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.

Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta..
Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten. 

 

Jorge Luis Borges