Tin minte tacerile, la fel de bine precum tin minte cuvintele. Poate chiar mai bine. Pe ale mele si pe ale altora.
Unele taceri au fost mute. Altele au fost surde. Unele au fost durere. Altele regasire. Unele judecata. Altele multumire. Cateva extaz.
Unele au tacut pur si simplu. Altele au vorbit. Unele au cantat. Cateva au urlat, de-a dreptul. Acestea ma dor si acum.
Am invatat cu greu lectia de a asculta si ceea ce oamenii nu spun. La un moment dat insa m-ai facut sa imi construiesc o viata paralela, acolo, pe taramul necuvintelor. Imi cladisem o alta viata pe ceea ce oamenii nu spun. Traiam mai mult acolo, fara a avea macar vreo garantie ca interpretam corect necuvintele lor. Dar doar acolo se vorbea limba inimii mele, nu avea cum sa fie gresit. De atunci iubesc tacerea!
Vorbeam prea mult. Privesc inapoi cateodata si as vrea, din nou, sa opresc filmul si sa ii explic omului ce am fost despre frumusetea tainei, despre necesitatea de a vorbi doar cand ai cu adevarat ceva de spus si doar celor ce pot intelege ceea ce ai a spune. Despre cum (te) poti asculta mai bine atunci cand taci. Despre cum cuvintele pot distruge sau pot inalta, dar tacerea aceea binecuvantata si tainica va inalta, de cele mai multe ori. Despre cum Dumnezeu poate fi gasit mai ales in tacere. Despre cum marile iubiri vin in liniste. Si de fapt toate lucrurile mari se intampla in tacere. Despre cum oamenii te iubesc adeseori poate mai mult atunci cand tac. Despre lectia cea mai grea, aceea de a invata sa vorbesti tacand. Dar acum e prea tarziu sa mai schimb ceva din ce am fost. Si poate nici nu trebuie. Poate nu as invia acum prin taceri, daca nu m-ar fi omorat, candva, prea multe cuvinte.