Unul cate unul, toate gandurile si amintirile triste au inaltat mana si s-au ridicat in picioare, ca niste personaje, ca sa mi se prezinte. M-am uitat la fiecare gand, la fiecare durere in parte si i-am recunoscut existenta, i-am simtit grozavia fara sa mai incerc sa ma protejez de chin. Si apoi am spus acelor dureri: „E in ordine. Va iubesc. Va accept. Acum veniti in inima mea. S-a sfarsit.”
Dar poate ca ar trebui sa nu mai incercam sa ne revansam fata de toti cei care de mentin in viata. Poate ca e mai intelept sa depunem armele in fata miracolului generozitatii omenesti si sa spunem pur si simplu multumesc, sincer si neincetat, atata timp cat vom avea glas.
Raza de lumina 