Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Un comentariu

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu

images (1)

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu
Pe drumul cu pietriş lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.

Solemn e cerul, minunat mereu!
Pământul doarme-n ceaţă azurie.
De ce mi-e sufletul atât de greu?
Aştept ceva? Păreri de rău să fie?

Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!
Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?
Vreau numai linişte şi libertate.
S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!
Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu
Să fie încă plin de vlagă vie
Şi să se-nalţe răsuflând mereu.

Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde
Un cântec de iubire lin şi clar
Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde,
Deasupra frunţii mele un stejar.

Lermontov Mihail Iurievici

Anunțuri


Scrie un comentariu

Ploaie să fie sărutul nostru…

ploaie de vara 3

Inceputul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam). Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o citisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescenţă şi în cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.

Maitreyi continuă, totuşi, cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul şi făgădui.

– Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan, şi a nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui – ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierbilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a musonului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu maică mi l-ai adus aproape.

O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici pe colo câte un cuvânt, dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe genunchi şi cu cealaltă palmă apăsată pe pământ, parcă mă legasem şi eu, printr-o magie a gestului.) […]

Mircea Eliade – Maitreyi (fragment)

 


Un comentariu

Te iubesc dincolo de mine…

tumblr_mfpmxt37NP1rt723ro1_500

Si daca m-as îneca în ochii tai,
Cine mi-ar descoperi trupul inimii mele?
Ce a batut atât de dureros pentru tine,
Înger al iubirii.

Nu cred ca ai reusit vreodata sa întelegi,
Moartea unui singur Cuvant,
Din marea noastra iubire,
A carui suflare s-a pierdut sub pasii,
Uitarii tale.

Si daca as reusi sa parasesc,
Gândurile tale,
Chiar crezi ca norii nu ma vor plânge niciodata?
Ca Soarele nu ma va arde cu foc de amintire,
În inima ta?

Chiar crezi ca natura cuvântului prin care te-am iubit,
Nu mai are lacrimile misterului prin care,
Era candva o stea din tine,
Mereu a sufletului meu?

Ne-am întâlnit la margine de Destin,
Unde ploua cu singuratate,
Eram atât de mult adevar unul de altul,
Încât nici oceanul privirilor noastre
Nu putea fi mai singur si trist decât noi.

Si atunci am înteles,
Ca ne-am nascut din dorul de a muri împreuna,
Mai vii cu fiecare zâmbet ce ne unea mâinile,
Încatusate în speranta,
De a fi una si aceeasi clipa,
A Nemuririi,
Fiindca pana si ingerii nostri
Se iubesc,
In paradisul de dincolo de noi.

Te iubesc!

Sorin Cerin