Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo

Suferinţa

Un comentariu

În oamenii normali nu ard în permanenţă focuri mistuitoare, ei se aprind uneori, pe cand cel care trăieşte cu inima arde fără încetare, existând într-o pasiune devoratoare. Pasiune care nu-i permite să se eliberze cu jumătăţi de măsură, dăruind totul până când îşi simte văpaia potolită şi încearcă în clipa aceea să se odihnească. Totuşi, pentru un astfel de om nu există odihnă sufletească. Lumea, prin structura ei este îndemnată să acuze firea individului fără să găsească şi o oarecare vină în ea însăşi. Tot ceea ce este diferit de canoanele impuse de societate este definit ca anomalie, nebunie, boală, înlăturat de teama influenţei pe care o poate avea asupra mediocrităţii, singura regină a muritorilor de rând care nu iartă nimic celor care se deosebesc de ea.

Dacă în viaţa unui om pragmatic nu există o minimă doză de nebunie şi romantism, omul autentic va fi distrus de un astfel de individ. Sentimentele sunt trăite cu forţe incandescente, culminate în dureri organice născute din intensităţi fabuloase şi, cum sentimentul durerii este trăit la fel de pătrunzător ca şi sentimentul fericirii, individul poate fi atât de sensibil la incapacitatea celorlalţi de a-i răspunde sentimentelor încât, să se îngroape în revelaţia morţii. Aflat într-o adâncă dependenţă de anumite sentimente, trăind tragedia faptului că simte cu acelaşi patos emoţiile tristeţii şi ale extazului, se macină în suflet până când ajunge să trăiască din abundenţă dramatismul sentimentelor de inacceptare a lui însusi, excluzându-se din lume si considerându-se o greşeala a universului.

Avalanşele sentimentale se năpustesc avide de exprimări, insă neputincioasele transformări în fapte determină plinătatea care sufocă cu avânturi însetate pasiunea; pasiune cu care omul visează azvârlindu-se spre infinitul imaginaţiei si ardoare cu care se dăruieşte unei lumi care nu-l înţelege; să contribuie la distrugerea bucuriei omului sensibil. Cu timpul universul se înfundă, infinitatea lui se rupe în bucăţi, aripile se sfâşie în propriile zbateri, privirile nu mai aţintesc cerul decât din nevoia inconştientă de a crede în depărtări şi, cu timpul îşi ucide inima care-l leagă e lume din frica de a mai simţi cum trăirea sa puternică nu-şi găseşte eliberarea si integrarea în sufletul lumii.

 

Nici lacrimi nu am când stau de vorbă eu cu mine însămi şi găsesc atâta diferenţă între noi. Suntem două care ne luptăm între moarte şi agonie, fără să trăim într-un Eu sau într-un Însămi iar, Eu Însămi am murit cand n-am mai găsit exprimarea, am murit în suferinţa distorsionată care se înfăţişează demonică înaintea ochilor mei cuprinşi de deznădejdea însingurării. Sunt osândită unei insuportabile simţiri, alungată în reacţii organice paranoice, sunt legată de groaza din inima mea care suferă la fiecare trăire, chiar şi în clipa în care s-ar putea simţii fericită. Nu pot respira decât suferinţă.

Suferinţa a devenit un mod de viaţă prin care eu exist, fiind inaccesibilă diferitelor abordări ale vieţii, din nevoia de a-mi apăra sufletul de orice atac exterior care mi-l poate zdruncina din liniştea rece în care l-am închis. Nu găsesc necesarul simţirii când aceasta mi-a provocat atâta amărăciune, atâta singurătate. Nu-mi permit să cred în pasiunea ce se răscolea în mine într-o nebunie de senzaţii.

Nu-mi permit să mai iubesc nici norul, nici vântul, nici iubirea, căci dacă as mai iubi odata totul, acel întreg universal în care ma învârt ca o insectă, as muri din dragoste. Atâta dragoste!

Iubirea mă ucide, suferinţa mă scârbeşte de micimea mea, dar mă lasă să trăiesc. Accept să exist în neputinţă, în regretul că m-am rătăcit de tot ce-am fost cândva, decat să iubesc şi să mă mistui în sentimente pe care nu le pot îndura. Sentimente covârşitor de pline, ameţitor de-nălţătoare! M-am plafonat în sentimentul trist al lumii, ca o generalitate, preferând contopirea cu deznădejdea sufletului obosit de lacrimi, decât existenţa vulcanică şi tumultoasă a bucuriei de a trăi în lumea extraordinară pe care o vedeam eu, dar pe care nu o ştie nimeni.

M-am închis în suferinţă pentru a fi una cu lumea şi, totuşi, nu sunt una cu lumea, eu sufăr la intensităţi universale pe care lumea în banalitatea durerii sale nu le cunoaşte. Până şi lumea suferă mai puţin decât mine! Adevărul se află însă în altă parte, rătăcit undeva în gândurile mele şi suferinţele altora asemeni mie, dar aşa cum spunea O.Paler, “rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul”, aşa şi avalanşele sentimentale fie că te îndreaptă spre fericire sau suferinţă, izbucnesc pentru a contesta micimea umană.

Nefericirea nu ne poate abandona într-o trăire mai mizerabilă, este mereu aceeasi şi, nu poţi fi mai nefericit când eşti deja nefericit. Uneori nu ne mai este teamă de suferinţă, cunoscând-o indeajuns de bine ştim până unde poate să ajungă, însă putem trăi o teamă cumplită de fericire. Gândind că, dacă în suferinţă emoţiile sunt atât de intense, înseamnă că fericirea nu poate purta cu sine decât sentimente pe care nu le poţi suporta, fiind prea puternice şi adânci pentru un simplu om. Se poate spune că ne place să suferim din nebunie sau, poate adevărul este că, ne este teamă să incercăm alt sentiment ori încercându-le pe toate, în acesta ne simţim cel mai în siguranţă.

Anunțuri

Un gând despre „Suferinţa

  1. Nu te pot contrazice… din păcate. Adesea suferinţa e un loc mai sigur.
    Să nu-ţi mai fie aşa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s