Nu am somn…nu stiu de ce ma strabate gandul cu atata viclenie cand eu, tocmai credeam ca m-am idepartat de durere. Ceea ce simt nu este durere, nici suferinta, ci neliniste.
Sunt nelinistita ca sunt eliberata de amaraciune si letargia in care am zacut? Este un sentiment ciudat, ca si cum as fi inca dependenta de vechea traire si nu-mi pot astampara vechea furie fata de visul care m-a tradat.
Nu pot intelege de ce mintea mea se mai agata de sperante care oricum nu-si vor gasi implinirea si, se chinuie intr-o obsesie sinistra sa vada cat mai rezista.
Da, sunt obsedata din cauza ca visul m-a mintit si cred ca asta-i cauza nelinistii mele. Nu pot sa ma impac cu gandul ca am sperat spre ceva ireal si lipsit de orice adevar posibil. Poate aceasta povara a neizbanzii mele, ma impinge acestui chin de insomniac nelinistit. Unele iluzii se nasc tocmai pentru a nu se implinii niciodata, se nasc din plictiseala.
Iar daca, intr-o oarecare masura ti-au convins mintea ca pot fi utile, adevarul e ca participarea lor la suferinta este o problema acceptata chiar de constiinta noastra. Caci, desi convinsi de neputinta implinirii acestor iluzii, ne indarjim cu incapatanare sa nu acceptam realitatea fiindu-ne mai comod sa ne plangem de mila decat sa schimbam oarecum situatia in care ne aflam.
Privesc in trecut si realizez ca am depasit apogeul suferintei, dar sunt inca macinata de neputinta mea de a crede in realitate, ca si cum, as astepta un miracol prin care visul meu sa-si gaseasca implinirea. Cred ca acesta este neobisnuitul vartej al nenorocirii mele in dragoste, visand in iubire o iubire ideatica, atinsa de imposibilitatea idealului, nu ma pot resemna ca nu exista sorti de izbanda in aceasta problema a sufletului.
Simtindu-ma nerealizata si tradata pentru ca visul nu s-a materializat, nu observ ca exista, in omul in care eu am introdus visul ideatic, o insuficienta neandoielnica a firii lui de a-mi infaptui in realitate dorintele adanci pe care le nutresc in iubire.
Un chin reciproc se naste din profunzimea unei trairi demente, ce nu este legata de gelozie, ci de o necontrolata forta de posesiune. A dori cu sete pana la sentimentul de topire care te fluidizeaza intr-o senzatie de comuniune imanenta, intr-o emanatie existentiala si ontologica cu fiinta iubita, imaginea de reflectie a fenomenului curios al ibirii, te purifica si te obsedeaza subiectiv si imaginativ.
Cata vraja ciudata exista in dorinta, evoluand in organicul transfigurat in iluzia spiritualitatii!
Subjugat de pasiunea senzatilor de topire, de comuniune fecunda, esti pierdut in mod inconstient si naiv, in tulburari si nelinistit de fiori organici, exaltand irational in propria-ti constiinta culmea unei iubiri care, creste in tine la paroxism.
Dorinta atinge in ea un paroxism unic, extatic pana dincolo de margini, intr-o senzatie de pulsatie organica care are puterea de a te transforma in ea insasi. Iar cand devi pulsatie, incerci un fior organic care te reduce la un tremur greu de definit si insuportabil in misterul sau involburat de absolut.
Nu ni se poate implini visul de daruire completa, traind de fapt, o constiinta a sexualitatii care nu se unifica cu o iubire spirituala, iar fixatia persoanei se afla in carnea ta ca dorinta materiala, ca tremur launtric si senzatie de topire, dar doar atat.
Desi, iubirea fara sexualitate nu se poate concepe, a iubi cu adevarat este sentimentul in care fiinta iubita creste in tine purificator si inaltator, nu ca o povara de sentimente cetoase care-ti macina esenta si intimitatea intr-o descompunere in disperare.
Iubirea nu se transforma in dependenta fizica si nu ramane intr-o agonie in ea insasi. Pentru ca marile iubiri sa reziste timpului a fost nevoie de forta spirituala, caci forta spirituala si forta iubirii nu se pot detasa una de alta decat atunci cand trairile omului sunt efemere. Durerea apare acolo unde totul este sortit disparitiei, cand omul stie ca tot ceea ce are ii este dat pentru un timp limitat.
Este ciudat, totusi, fenomenul acesta, deoarece, tocmai din motivul ca nu ai o eternitate la dispozitie pentru a te bucura de ceea ce te inconjoara ar trebui sa consideri fiecare clipa pe care o traiesti ca fiind un prilej de fericire. Chiar daca nu reprezinta ceva special, o clipa, orice clipa traita reprezinta viata ta.
Cu cat irosesti mai multe clipe fara sa te bucuri de ele, viata ta e mai scurta. Adevarul e ca, uneori uitam de ce traim, uitam ca intr-o zi vom muri…pur si simplu uitam ca viata este doar o clipa. Atat de putin si-atat de mult!
Raza de lumina 