Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ce e mai departe de tine, 
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 
Şi mă rog de tine,
naşte-mă. 

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău, 
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu 

pictura de  Oana Unciuleanu


Scrie un comentariu

Marea

Stai intins pe nisip, cu ochii inchisi, caldura iti contopeste intreg trupul si nu te mai intereseaza de nimic altceva. Lumina actioneaza ca un narcotic. In aer pluteste un miros de alge putrezite, dar soarele face din din el un motiv in plus de a regasi bucuriile simple de care am uitat. Timpul insusi nu mai curge. Sau nu mai exista. A luat forma valurilor care  se rostogolesc incet, intr-un balans aproape erotic. 

In acele clipe, “a fi” inseamna totul. “A avea” nu mai are importanta. La mare, vara, am trait la nivelul senzatiilor pure, cu un hedontism, poate superficial, poate elementar, dar care ma facea sa cred ca nu mai am nimic de reprosat nici lumii, nici mie. Acolo am inteles ca mitul sirenelor nu-i o gluma nici azi.Marea iti sterge din minte singurul gand care i-ar putea periclita magia. Acela ca iubirea, cum a zis Unamuno, e tot ce poate fi tragic in lume.

Poate ca marea mi-a dat ceea ce altora le-a dat aloolul. Doar betia pe care ti-o da marea e una aparte. Nu mai ai decat trup, dar, in acele momente, trupul e mai aproape decat sufletul de ceea ce poate asigura un sens vietii, fiindca rezolva mai simplu problema fericirii. La mare, nu m-am gandit niciodata la ce ma nemultumeste. Imi ajungea ce simteam. Daca eram doi, nu mai conta chiar nimic. Dar chiar si cand eram singur, retras intr-un loc pustiu, singuratatea nu ma deranja. O limpezeau, parca, valurile care spalau pe nisip urmele lasate de alte valuri. Ca intr-o amintire a amintirii.

Probabil, am facut din ceasurile petrecute la mare ceva asemanator cu cea ce face batranetea din copilarie. O realitate dincolo de realitate. O viata dintr-o alta viata. Cat adevar o fi existand, in acest caz, in amintiri?

Raspunsul nu poate fi decat unul singur. Tot ce e sincer e adevarat. Chiar daca nu e.

 

Autoportret intr-o oglinda sparta – Octavian Paler