„Cuvintele nu mai valoreaza nimic…Caci intelept este acela care a invatat sa asculte tacerea…”
Cand pasarea luminii zboara deasupra mea,incercand sa-mi imprime lumina tuturor sperantelor, fug si ma ascund in mine,acolo unde sper sa nu ma gaseasca nimeni NICIODATA.
Iar atunci cand lumina ei vie patrunde in intunericul sufletului meu cuprins de indoieli , este spulberata intr-o clipita de framantarea ce-mi macina fiinta.
Si ultima raza salvatoare se indeparteaza cu repeziciune,umbrita parca de un val invizibil al desertaciunilor infinite.
Pasarea isi ia zborul, lasand in urma ei lacrimi amare .
Lumina dispare si noaptea se reinstaleaza. Un intuneric provenit parca din prea multe dezamagiri coplesitoare.O noapte fara inceput. Rece si dominata de nemarginita dara a tristetii. Astfel,singura urma de lumina se pierde intr-o noapte prea profunda ca sa mai poata vreodata deveni zi.
Unica speranta a unei reveniri spectaculoase pare acum departe. E o noapte fara stele,o noapte cruda in care orice semn vital este , in fond, fara sens.
E NOAPTEA SUFLETULUI MEU.
Ce senin ar fi totul daca timpul s-ar opri pentru vesnicie,daca nu ar mai fi nevoie sa respir, sa-mi aud bataile insistente ale inimii inundate de tristetea adanca…si sufletul meu ar invinge naivitatea care a prins radacini in adancul lui.
Cuget. Dar nu reusesc sa simt, sa deslusesc…Ma zbat…si totusi durerea persista. Sunt oare doar un acrobat la un circ ieftin ce moare inainte de a-si indeplini telul suprem din nesansa sau deziluzie ?
Caut in mine dar nu gasesc drumul. Incerc sa aflu dar nu vad lumina. Ma zbat dar lantul tristetii imi adanceste rana. Ma caut intr-un suflet pustiit, ma ascund sub masca tacerii chinuitoare. Ma cuprinde intunericul si nu se arata nici cea mai mica raza de lumina la orizontul gri.
Ochii pe jumatate inchisi gasesc puterea de a mai varsa o ultima lacrima. O lacrima calda pe obrazulpalid si rece. O lacrima ce poarta cu ea ultima suflare si cu toate astea,o ultima lacrima vie.
Haosul ce domneste in adancuri isi face simtita prezenta,efectele lui fiind mult mai insuportabile ca de obicei. Simpla durere si o mica parte a gandurilor negre ma transforma intr-o introvertita convinsa.
Asadar, tristetea infinita ce-mi spulbera visele nu va fi in veci compatibila cu raza soarelui ce cauta sa imprime in sufletu-mi impaienjenit de amar, lumina.
Totul se intrezareste intr-o ceata deasa.Mii de ganduri mi se inghesuie in minte, pe cand pustietatea inimii nu ma lasa sa-i dau un scop precis vietii. Se concretizeaza in acest mod declinul oricarui suflet ratacit in durere.
Fiecare picatura a sperantei adusa de ploaia fericirii tinde sa se evapore din cauza nesigurantei ce zace in sufletul meu tulburat de framantari adanci.
Si fiecare gest imi pare lipsit de orice noima.Ca si cand nu ar fi de ajuns, fiecare impuls se izbeste violent de un zid al plangerii. Se simte cum deznadejdea imi pune stapanire pe ratiune neexistand alternative …
Pasul greu al sperantei rasuna acum departe.
Fiecare sentiment seamana subit cu urmatorul si in final banalitatea se instaleaza confortabil in tot ceea ce tine de simtire. E ca si cum un calau mi-ar fi legat strans mainile la spate, pregatindu-ma pentru marea si nemiloasa executie…
O jertfa in numele TACERII. Spaima.Deziluziile.Temerile.Neputinta.Moartea.Durerea…ma indeamna nepasatoare la Sacrificiul Suprem…sacrificiul unui suflet altadata cald si visator, nemuritor si totusi atat de rece…
Raza de lumina 