Credeam. Chiar am crezut. Dezamagirea se revigoreaza pe zi ce trece ca si cand iesita din convalescenta se indreapta cu vioiciune spre o sanatate de invidiat.
Dincolo de portile orasului aproape credeam intr-un „noi”.
Dincolo de zidurile care ne leagana somnul pipaim lumea pe cont propriu si cautam locul ala care parca nici n-a fost inventat. Nu pentru mine. Nu pentru tine. Nu te invinuiesc de nimic.
Mi-e doar mila ca si tie iti este data o palida ” multumire ” in locul unui foc de artificii rasunator, plin de culoare, dar mai ales care sa-ti faca inima sa tresara mereu cu bucurie.
In fata legilor si-a cifrelor toate sentimentele naucitoare si contradictorii se retrag tacute .
Ce-ar fi sa luam o pauza ?
Una in care sa uit cine esti si daca existi cu-adevarat ?
O pauza – timp de reculegere – ca sa intelegi cine esti, ce vrei si incotro te indrepti ?!
Poate o sa regasesti fericirea de-a cauta o alta poteca, una pe care sa mergi cu mandrie nu , rusinat , uneori.
Asez cap la cap piesele unui puzzle despre care nu spui nimic. O sa spui ca iar imi imaginez… Mda, m-am obisnuit sa te aud reprosandu-mi ca fac asta.
Cand voi trage linia de total, cand o sa ma satur de viata ta nestiuta mie si viata noastra stiuta doar celor dragi mie, voi reincepe cautarea , sensul si directia …lucruri care acum sunt atat de zdruncinate in mine ca ma intreb in ce joc vrea soarta sa fiu personaj culegator de dureri ?!
Raza de lumina 