Să nu ne tulburăm singuri sufletul…

Să nu ne tulburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire.

E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului…Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării!

Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui…Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârşit al eredităţilor?De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

 

Femeia in fata oglinzii – Hortensia Papadat Bengescu