Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

iulie 6, 2012 de oaripadeinger 2 comentarii

De chinurile iubirii te poţi scăpa’ dizolvându-le în muzică. In felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât.

Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme?

O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer.

Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi?

Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic?

Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte?                   .

Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă.

Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.

Emil Cioran – Amurgul gandurilor