Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

De chinurile iubirii te poţi scăpa’ dizolvându-le în muzică. In felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât.

Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme?

O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie… Şi cu toate acestea… într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer.

Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?

Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit?

Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi?

Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic?

Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte?                   .

Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă.

Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?

Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.

Emil Cioran – Amurgul gandurilor

Noptile

Noptile, cînd îmi amintesc iarasi de noi, 
totdeauna pe întuneric si amenintati totdeauna, 
îmbratisati sub ghilotina mereu, 
totdeauna obsedati de timp si de noapte, 
haituiti de umbre în care ne recunoastem pe noi, 
totdeauna ca în prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfîrsitul iubirii, 
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca mîine vom mai fi împreuna, 
totdeauna asteptînd cutitul ghilotinei sa cada, 
totdeauna despartirile, 
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi însine, 
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cînd se ating, mîinile, 
totdeauna înfricosati ca mîinile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visînd sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii, 
daca lumea începe cu noi sau sfîrseste.

Totdeauna dragostea în umbra ca înteleptii lui Rembrandt, 
ea care n-are nevoie de întelepciune, ci de speranta
si totusi daca vom muri vreodata dragostea noastra, 
va muri nu din pricina noptii
ci din pricina ca noi însine am amenintat-o prea mult. 

Octavian Paler 

Punct comun

Trec separat prin noi aceleasi zile
Trec separat prin noi aceleasi stari,
Tacerea ta imi staruie-n pupile
Plecarea mea iti plange-n asteptari.

Nici unul nici altul nu se-ndura
Sa puna capat chinului din el
Desi sarutul ne-a-nghetat pe gura
si frica de-mpacare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleasi clipe
Trec separat prin noi aceleasi legi
Iubirea noastra-i plina de risipe-
Ramane sa-nteleg si sa-ntelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o data
Si iata-ne constransi la convorbiri
Purtate intr-o ura mai ciudata
Pe seama separatelor iubiri.

George Tarnea

Privirea ta nu ma va gasi nicaieri.

 Iata ce-ti aduce scrisoarea mea.

Nu ma tem nici de zambetul tau, deci nu ma tem de nimic.

Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei, fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut.

Privirea ta nu ma va gasi nicaieri.

Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde.
Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.

Sufletul meu si-a pierdut sufletul copilariei.

Sti sa asculti? Auzi vantul la fereastra?

Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara?

Sti ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic?
Sunt pe acolo si intr-acolo; o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund..

Ramas-bun.
Ma numesc numai Lorelei.
Legenda spune ca am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragoste de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear.

Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre:

numai ghimpi curbi ce-au incununat odata fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matase al curcubeului. Cu el imi incing mijlocul si ma duc…

Ionel Teodoreanu – Lorelei