“Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odai multe, unele pline cu comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sînt zăvorîte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor.
Pe mine golul m-a înfricoşat, ca întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sînt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, rîvneşte pe cele mai ascunse.
Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluia decît moartea, şi totuşi o doreşte cu lăcomia avarului. O fi deşartă chiar râvna aceasta … Fără el însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare de nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii.”
Liviu Rebreanu – Pădurea spînzuraţilor
Raza de lumina 