Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


Scrie un comentariu

Odă bucuriei

Vino tu stare măreață a sufletului
dezlegat de amintiri și de zborul îngerilor protectori,
mereu fâșâind de-asupra ta liniștitor
din aripi, ca și cum lumea
ar fi de mătase pătată și mâinile materne
o sfâșie lent, din netrebuință

Vino tu stare măreață și spune:

Eu am fost întru totul asemenea lui,
sprijinind pe nervuri același verde primăvăratec,
învelindu-mi cu același orizont
câmpia singurătății.

Toți mă credeau el, chiar și eu însumi,
din pricina cerului unic
care bătea din soare și din lună
deasupra noastră

Eu mergeam înaintea lui, eu mergeam
înapoia lui,
Pluteam deasupra lui, sau fiind drum
mă lăsam sărutat de tălpile lui, mereu
încât toți credeau că sunt el,
chiar și eu credeam că sunt el
din pricina darului morții, cu care eram
învestiți amândoi.

Când au pornit cu limbi despicate să șuiere
cuvintele cu șapte capete,
mușcându-ne otrăvitor și amândoi
cu aceeași ruptă ureche și-aceeași însângerare
am colorat silabele diavolești, –
eu credeam că sunt el, și toți
credeau că sunt el
și numai el singur știa
trupul exact în care se află

Dar numai el a murit într-adevăr,
numai el a știut că e el
iar eu n-am făcut decât să abat
spre mine o clipă mânia,
ca să se poată petrece în liniște legea
și misterul să se petreacă nestingherit

Nici mai devreme, nici mai târziu.

Nichita Stanescu


Scrie un comentariu

Bunatatea si mangaierea

A fi bun este în firea omeneasca; bunatatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca fiinta spirituala, este odata cu omul faptura a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câstiga, adica se poate înrai sau deveni mereu mai bun; omul o poate pierde sau câstiga, dupa calea pe care umbla.

Bunatatea nu poate veni din nimic si nici din întunericul fapturii noastre cazute. Bunatatea este expresia fiintei renascute, a prezentei duhului viu în noi, semn al originii noastre nepmântene.

Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunatatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptateste si face posibila bunatatea. Omul cunoaste aceasta stare interioara numai mergând pe caile adevarului. Prin bunatate, omul este mai om si culege urma pasilor lui Iisus.

Bunatatea nu poate fi aparenta, adica nu poate fiinta în anumite gesturi ale noastre. Bunatatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului duh.

Bunatatea vine ca un val care ne inunda fiinta noastra, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea sa aiba un cuprins atât de mare?

La temelia bunatatii sta dragostea; ea are un izvor în dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de crestere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fara dragoste, pentru ca ea este izvorul tuturor creatiilor si puterea întregii existente.

Plinatatea pe care o gasim în bunatate vine în primul rând din dragoste.

Bunatatea încheaga, într-un manunchi, dragostea, blândetea, mila, mângâierea; toate sunt topite aci si alcatuiesc o stare morala unitara. În bunatate gasim blândetea. Omul bun este blând, adica are sufletul catifelat. Mai putin activa decât dragostea, blândetea, în calmul ei, nu este lipsita de puterea creatoare, ci dimpotriva. Într-o lume de potrivnicie, blândetea vine ca un întaritor, ca o înseninare, lacrima luminata

Mângâierea este acea stare launtrica legata de setea de mai bine în întelesul luptei pentru alungarea raului si durerii, lupta fara frângere si fara  asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunericul care inunda. Mângâierea este un leac al carui izvor sta în sufletul nostru si prin care se savarseste un act exterior de binefacere.

Mângâierea este prezenta în bunatate, o alcatuieste partial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlatura durerea care seaca sufletul si madularele omului, de a-i curataa fiinta de poveri, de a-l face sa cunoasca bucuria luminii.

Viata ne face sa sângeram pentru ca este colturoasa si cu drumuri întoarse. Acela care traieste bunatatea, care simte vibratia si caldura ei, are darul  de a îndruma si de a împaca contradictiile, are darul de a rotunji si usura durerile. Omul bun nu numai ca nu le aduce la viata, dar firea lui este facuta sa le înlature. Omul bun modeleaza viata dupa frumusetea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiintei sale.

Omul, asa cum l-a lasat Dumnezeu, închide în el frumuseti nebanuite. Numai sa le stie lucra pâna ce urâtul nu-l îneaca.

Ernest Bernea – Îndemn la simplitate

SARBATORI  CU PACE SI LINISTE IN SUFLETE !


Scrie un comentariu

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine…

Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. 

Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. 

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. 

Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Emil Cioran – Pe culmile disperarii


Scrie un comentariu

Pentru unii, fericirea e o senzaţie…

Pentru unii, fericirea e o senzaţie atât de neobişnuită, încât, în clipa când ajung s-o cunoască se neliniştesc; noua lor stare îi pune pe gânduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară când părăsesc confortul nenorocirii.

O lumină neaşteptată îi face să tremure, ca şi cum sori le-ar străluci pe degete – să lumineze raiuri fărâmiţate. De ce această fericire, de la care-şi aşteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine, poate a dat peste ei din greşeală.

Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sunt atât de puţin pregătiţi pentru fericire, încât, ca să se bucure de ea, sunt siliţi s-o grefeze pe vechile lor spaime.

 

 

Emil Cioran


Scrie un comentariu

Adolescență

Tu ești cântecul meu de izbândă.

Peste noapte când te înfățișezi
în firele ploii,
intru surâzând
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogăția ta
și mângâi frâiele cailor tăi
bătute cu piatra de zamfir.

Eu voi încăleca
pe-un armasar alb
și-mi voi agăța ploile,
cercel sunător la ureche,
să mă auzi când trec.

Privește-mi ochii
cât de albaștri-mi sunt!
Mă gândesc la Comună,
la bolțile-i înalte cât privirea.

Și când rostesc numele ei de purpură
și buzele mi se roşesc,
ca de-un sarut,
atunci știu că s-a făcut dimineață
și mă grăbesc în întâmpinarea
soarelui.

Nichita Stanescu