Dar miracolul tau, viata ta – unde este?

‘‘Rareori traiesti mai surprinzator, mai fertil, ca atunci cand iti pierzi timpul. De fapt numai atunci poti asculta cu adevarat; altadata asculti numai ca sa dai replica, sau ca sa completezi o informatie. Spuneam ca daca anumite adevaruri simple nu circula si nu nutresc viata contemporana, aceasta se datoreste in mare parte faptului ca nimeni nu te asculta, nimeni nu isi pierde timpul, ci toti pregatiti pentru raspuns, toti iti interpreteaza spusele cum vor ei, toti stiu mai dinainte ce se afla in tine si cum gandesti tu. 

Ori, unul dintre cele mai decisive adevaruri – si in acelas timp unul dintre cele mai simple – este tocmai acest dubiu pe care trebuie sa-l ai, cel putin cateva clipe, in fata oricarui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate traieste un miracol, cine stie? Dar cineva care nu stie sa piarda timpul nu cunoaste aceasta simpatetica expectativa, si de aceia nu cunoaste oamenii. El activeaza intotdeauna automat: ii stimulezi cutare sentiment, capeti o formula, ii redestepti cutare asociatie de idei, capeti alta formula. 

 Dar miracolul tau, viata ta – unde este? Oamenilor acestia grabiti, cari stiu intotdeauna mai inainte si mai mult decat tine, le scapa tocmai esentialul; trairea ta autonoma, creatia ta. Ei nu stiu sa-si piarda timpul, nu pot sa lase viata sa curga prin ei, cu toate revelatiile si miracolele sale ”.

Mircea Eliade

Descântec

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

Tudor Arghezi

O fericire egală e plictisitoare…

 

Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt. Cel mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii, care de altfel e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte fericirea.

După ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, câteodată chiar mortal.

Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire.

 

Invitatie la vals – Mihail Drumes