Imposibilitatea cunoaşterii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În sfere fără nume înalt m-am avântat, 
Dar zboru-a fost cădere în cercul pământesc. 
Şi n-am avut cui taina aici s-o-mpărtăşesc. 
Şi plec pe-aceeaşi poartă pe care am intrat.

Pe drumul Cunoştinţei, spre fascinanta Meccă,
Vor toţi să meargă. Unii îl cată ceas de ceas. 
Că l-au aflat zic alţii. Dar într-o zi un glas 
Are să strige: „Nu e nici drum şi nici potecă!”

În vălmăşagul vieţii acei sunt fericiţi 
Ce cred că le ştiu toate, şi cei ce totul neagă. 
Şi eu am vrut să-mi fie cunoaşterea întreagă 
Şi-azi pizmuiesc pe orbii pe cale întâlniţi.

Cortina sorţii-i trasă şi nimeni n-a pătruns 
Destinul plin de taina ascunsă în culise. 
Am căutat o viaţă, dar n-am aflat răspuns. 
Intrârile enigmei rămân mereu închise.

Sunt gata de plecare – şi timpul ce mâhnit e! 
Din mii şi mii de perle doar una am străpuns. 
Idei fără de număr rămân netâlmăcite, 
Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.

Cel care prin ştiinţă ajunse pân’ la stele 
Fu refuzat de taina de dincolo de ele. 
Şi-acum stă ca şi bolta pe spate răstignit, 
Uimit în veci de aştri şi pururi ameţit.

Există-o uşă-ascunsă ce-nchisă stă mereu. 
Şi este-un văl prin care răzbat graiuri străine. 
De tine se vorbeşte acolo şi de mine. 
Dar vălul când cădea-va, tu n-ai să fii, nici eu.

Un călăreţ se pierde în negura-nserării. 
Ce drum l-aşteaptă oare la marginile zării? 
Păduri? Câmpie stearpă? – Nu ştiu. lar mâini, ce scrie? 
Va fi întins pe iarbă, ori sub ea? Cine ştie?

De ce toţi înţelepţii şi sfinţii, dând cu gura 
În a vorbi de lumea din cer, – s-au dovedit 
Profeţi doar ai minciunii? Dispreţu-a desminţit 
Cuvântul lor, iar gura le-a astupat-o zgura.

Pe-un înţelept bătrân l-am întrebat:
„Ce ştii despre acei care-au plecat?” 
„N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată. 
E tot ce ştiu. la cupa şi-o bea toată!”

Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit 
Să aflu despre lume, demult am desluşit. 
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări: 
„N-ai dezlegat nici una din marile-ntrebări.”

Din pragul aurorii cocoşu-ţi aminteşte 
Că s-a mai scurs o noapte din scurta ta viaţă. 
Că în oglindă roză pământul străluceşte, 
lar mintea ta şi astăzi va bâjbâi în ceaţă.

Multe-nvăţai şi multe cu voie-am şi uitat. 
În mintea mea tot lucrul un loc anume-avea. 
Dar tihnă-abia aflat-am când totul-am aruncat, 
Ştiind că-i imposibil să afirmăm ceva.

Principiu-ascuns e-n taină. Plutim în neştiinţă. 
Căci dincolo de mine tot necuprinsu-i mut. 
De jos pân’ la maeştri aceeaşi neputinţă. 
Căci neputinţă-i totul ce-un sân a conceput.

În spatele cortinei din veac se află-ascunsă 
Adevărata faţă a vieţii şi a lumii. 
lar ţărna ni-i sălaşul. Dar şi-n imperiul humii 
Ne-aşteaptă altă taină, la fel de nepătrunsă.

Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul 
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune. 
Şi după-atâta râvnă atât se poate spune: 
Că am venit ca apa şi-o sâ plecăm ca vântul…

În lume ca pe-o minge ne-aruncă-un joc fatal. 
Ne azvârle-n dreapta, ‘n stânga – precum vrea jucătorul.
Şi doar cel ce ne poartă mereu din val în val, 
El singur ştie sensul, el ştie adevărul.

Din câţi scrutară noaptea în jur neliniştiţi, 
Spre cercul Umbrei nimeni un pas nu a făcut. 
Ce-amar va fi fost, Eva, întâiul tău sărut, 
Că ne-ai născut atâta de desnădăjduiţi.

Fiinţa şi Neantul, Pământul, Nesfârşirea 
Cu logica şi metrul, şi chiar şi fără ele 
Le-am definit adesea. Dar n-avui nicăirea 
Mai multâ profunzime ca-n faţa cupei mele.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos. 
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină. 
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţârână. 
Bea şi termină-odată cu vorbe de prisos .

Omar Khayam