Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.
Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.
Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen.
Dar cine poate avea o iubire atât de mare?
Emil Cioran – Pe culmile disperarii
Raza de lumina 
februarie 22, 2012 la 18:39
Reblogged this on ATA MOTEK.