Să intri într -o carte şi s-o închizi după tine

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur – lucru putînd să însemne
şi lucrare – să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă – care există, pe care o vedeai
uneori foarte des – închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol – ca într-o ştiută
piesă de teatru – să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe – în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun – poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei – şi să-ţi spui că ea ştie
asta – că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea – ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti – s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.

Mircea Ivănescu

Prin orice pot cădea în lumea asta…

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.

Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.

Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen.

Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

 

Emil Cioran – Pe culmile disperarii