Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


3 comentarii

Asta e viata…

„Intotdeauna m-am simt fericit, stii de ce?

Pentru că nu aştept nimic de la nimeni , aşteptările întotdeauna rănesc…
Viata este scurta , iubeste-ti viaţa ta … fii fericit /a…si zimbeste , traieste doar pentru tine şi:

Înainte de a vorbi, asculta
Înainte de a scrie, gindeste
Înainte de a cheltui, ciştiga
Înainte de a te ruga, iartă
Înainte de a răni,simte
Înainte de a uri, iubeste
Înainte de a renunta, incearca
Înainte de a muri, traieste …
Asta e viata …
Simte, traieste,iubeste si lasa-te iubit!”

Shakespeare


Scrie un comentariu

Meditatie in ritm de maree

Numai tacand si gandidu-te singur la toate,
ajungi sa-ntelegi ca din tot ce-ai fi vrut 
prea putine raman langa tine,
numai vazand cum se-aprind si se sting noaptea
toate cararile tale gresite – 
numai lasand sa te-nvaluie pulberea lor 
vei ajunge sa stii
ca regretul e sarpele galben pe care-ntr-un vis
il auzeai ca pe-un rau adormind la picioarele tale,
adormind si trezindu-se iar. 
Fara cuvant, fara strigat:
drumul pe care-ai umblat, 
ori ca-l strigi, 
ori ca-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; 
ghemul lui negru si brun
cineva l-a zvarlit in ocean. 
Decat orice parere de rau
e mai buna Tacerea. 
Numai tacand si gandindu-te singur
ajungi sa-ntelegi ca trecutul e-o casa pustie,
pentru toate pacatele tale izbavirea 
e numai in timp, 
e numai in rosu,
e numai in oameni,
in faptele lor. 
Liniste-n urma!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n fata. 
Alearga uitand,
ceea ce nu vei uita
va veni dupa tine o data cu turma
de cerbi stravezii, 
care sunt poate visele tale.
Totul e doar inainte, totul sunt anii
care ard si te-ntampina-n cale.”
(Anatol E. Baconsky)


Un comentariu

Iubeşti… pur şi simplu

Viaţa fără dragoste este ca pomul fără apă. Mai întâi pare că nu i se întâmplă nimic rău unui pom neudat. Apoi, frunzele încep să i se ofilească, să se albească, să îmbătrânească. Chiar o biată ramură îmbătrâneşte fără apă. Aşa şi copilul, şi adultul, şi bătrânul. Ofilirea în plan uman urmează căi ceva mai subtile decât aceea a copacului.

Natura îmbrătrâneşte şi se pierde pe sine în mod limpede, în etape clare. Omul însă se ofileşte subtil, fără ca el însuşi să-şi înţeleagă ofilirea. El nu moare fără dragoste, dar nici nu trăieşte. Nu dispare în neant şi nu se împrăştie ca şi cenunşa, printre vânturi, dar nici nu dă rod. Dragostea este o apă bună pentru suflet şi, pentru că sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede în vârful dealului, ca orizontul, ne vine greu să observăm etapele ofilirii sau pe acelea ale înfloririi.

Omul se ofileşte prin neînţelegerea vieţii sale şi înfloreşte prin trăirea şi înţelegerea ei. Un om fără de flori bântuie pe străzi lăturalnice, în speranţa că merge pe arterele principale. Ceea ce te ţine în viaţă atunci când sufletul tău este ca o rocă îngheţată este mult mai mult speranţa în dragoste decât dragostea însăşi. Speranţa singură izbuteşte, încă, să ţină loc de izvor pentru sufletul uman aflat în paragină, speranţa te ajută să crezi că mâine nu te va mai durea spatele, capul, că viaţa, familia, iluzia şi orice altceva se clatină pe lângă tine au şanse să se reconstruiască.

Puterea lumii (dar nu şi puterea sufletului!) se piteşte în speranţă, mai mult decât în dragoste. Speranţa te duce cu mintea în viitor, pe când dragostea te solicită acum. Ea te vrea acum, aici, cât mai repede şi mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe când speranţa în dragoste amână momentul manifestării, al alergării, al ţinerii de mână, al bucuriei. Pare mai uşor să speri că te vei bucura, decât să te bucuri şi mai simplu să speri că va fi bună dragostea, decât să-i guşti esenţa. De dragoste ne este frică tocmai pentru că ne cheamă acum şi pentru că în prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint.

Omul se teme de pierderea propriei vieţi prin iubire, fără a şti că prin ea, numai prin ea viaţa izbândeşte. Puterea iubirii ne face să ne uităm spre ea cu ochii înspăimântaţi, ca la o cometă venită să zdrobească viaţa pe pământ. Am ajuns să iubim maşinile şi casele mai mult decât un om, să ni se pară că iubim  mintea sau desuurile, picioarele sau sânii unei iubite, şi aceasta pentru că ne sperie să recunoaştem că iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit.

Nu iubeşti pentru că cineva este mic sau mare, bătrân sau tânăr, frumos sau bogat. Iubeşti, pur şi simplu. N-are a face asta cu nimic din afară, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament.  Faptul că iubim fără fundament sperie atât de tare încât omul fuge. Omul are nevoie de apă, îi este sete, se ofileşte fără dragoste, dar el caută ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont în bancă, o explicaţie cât de mică. Dacă nu găseşte nici una, îşi pune picioarele în funcţiune şi o ia la sănătoasa. Pentru el este de neânţeles iubirea fără logică.

În căutarea unei explicaţii, te ofileşti, fiindcă viaţa însăşi n-are nici o explicaţie, cel puţin nici una cunoscută. Este pur şi simplu. Sau Viaţa poate are o explicaţie, dar nu una pe care s-o aşezăm între graniţele logicii şi ale raţiunii. Aşa cum logica iubirii nu poate fi surprinsă şi transformată într-o metodă, nici logica existenţei nu se lasă la cheremul interpretării raţionale. Tocmai iubirea şi tocmai Viaţa se sustrag logicii, pentru că ele nu sunt un fel de flori de plastic create de mâna omului. Ele sunt ca florile naturale: pur şi simplu înfloresc. Viaţa şi dragostea sunt, şi atunci când sunt ar fi frumos să fim… în pas cu ele, să nu ratăm acest dans al vieţii, acest dans al iubirii pentru nici un alt scop.

 

Maria Timuc

 


Scrie un comentariu

Edificiul afectiv

“Ceea ce salvează cele mai proaste şi ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial, este totuşi iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii dobitoc sau poţi să te salvezi. Şi nu te poţi salva decât iubind pe cineva mai mult decât te iubeşti pe tine însuţi. Cel care nu iubeşte, care nu are un depozit profund de afectivitate, asumându-şi toate riscurile, e un fraier, un om care îşi pierde vremea. Dacă iubeşti pe cineva, nu poţi să fii tont. Iar dacă iubeşti pe cineva şi iubirea este împărtăşită, nu poţi să nu fii fericit.” (Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor).

De multe ori, prin ceea ce trăim în rutina zilnică, facem în aşa fel încât sufletul nostru să se îndepărteze tot mai mult de esenţa lui. Şi reuşim performanţa de a o face  cu atâta temeinicie încât adesea ajungem să uităm că cel mai mare miracol şi adevăr care ne este dat să îl descoperim în cadrul vieţii noastre este iubirea. 

„Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu”

(Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler).

Există momente rare şi preţioase în care avem totuşi norocul să apară în viaţa noastră persoane care ne redeschid drumul către dimensiunea noastră intimă, cărora să putem să le adresăm chemarea “Vino, să pot regăsi drumul înspre mine” (Octavian Paler, Definiţia dragostei).  Persoane cu a căror gânduri şi fel de a fi ne putem identifica şi suntem pe aceiaşi lungime de undă. Oameni faţă de care avem puterea să lăsăm barierele jos şi care ne oferă cel mai adesea motivele pentru care să nu regretăm că trăim pe acest pământ. Făcând acest lucru, probabil că rişti foarte mult, te expui într-un mod care poate deveni extrem de dureros şi eşti foarte vunerabil, însă ce poate să fie mai frumos decât tipul acesta de încredere? În care să nu îţi fie teamă să simiţi şi să oferi, fără a încerca să obţii ceva în schimb?

“Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă.” (Gabriel Liiceanu, Declaratie de iubire)

sursa


Un comentariu

Nu am dreptul să simt o asemenea frumuseţe…



„Nu am dreptul să simt o asemenea frumuseţe într-o lume care se opune sentimentelor măreţe, însângerându-le spre dispariţie cu cele mai jalnice şi banale răutăţi tipic omeneşti.

Cu greu am înţeles că, trăirea interioară pe care o simţi alături de alţii într-o descătuşare naiva, ori îţi este furată din invidie ori, îţi este distrusă din egoism. Si ce mai rămâne de făcut este să te refugiezi, separat de toate cele exterioare, şi să-ţi arzi pasiunea în tine însuţi fără să dai de veste nimănui de visul ce-l trăieşti până la lacrimi de unul singur.

Este revoltător să vedem şi să simţim în lume atâta degradare umană, este trist că am ajuns din prieteni să fim duşmani, din iubiţi să fim nişte necunoscuţi şi, din oameni să devenim simple animale sociale.Nu am putut niciodată să înţeleg de ce oamenii nu se pot dovedii vertebrali şi sinceri până la final iar, dacă mai sunt astfel de oameni, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit.

Dureros este că, odată ajuns într-o haită preiei spiritul ei, mai devreme sau mai târziu, oricât de puternic ai fi influenţele te doboară. Fiecare gândeşte în sinea lui că prin puterea altui om se poate ridica, călcându-l în picioare, luându-i tot ce are mai bun, terfelindu-l în neputinţă, pentru ca apoi, să-i râdă ironic în faţă.”