Rugaciune

„Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,

Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,

Şi mările le legeni ca nişte cupe pline

În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

 

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind

Cel mai amar din plânsu ce l-aş fi plâns vreodată,

Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,

E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

 

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.

Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,

Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,

Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

 

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate

În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,

Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,

Ce leagănă toţi sorii prin spaţiale unde.

 

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,

Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,

Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,

Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.”

 

 

Elena Vacarescu

Asteptarea

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren …”

“Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit …

Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.”

         

   Octavian Paler – Viata pe un peron