Viaţa fără dragoste este ca pomul fără apă. Mai întâi pare că nu i se întâmplă nimic rău unui pom neudat. Apoi, frunzele încep să i se ofilească, să se albească, să îmbătrânească. Chiar o biată ramură îmbătrâneşte fără apă. Aşa şi copilul, şi adultul, şi bătrânul. Ofilirea în plan uman urmează căi ceva mai subtile decât aceea a copacului.
Natura îmbrătrâneşte şi se pierde pe sine în mod limpede, în etape clare. Omul însă se ofileşte subtil, fără ca el însuşi să-şi înţeleagă ofilirea. El nu moare fără dragoste, dar nici nu trăieşte. Nu dispare în neant şi nu se împrăştie ca şi cenunşa, printre vânturi, dar nici nu dă rod. Dragostea este o apă bună pentru suflet şi, pentru că sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede în vârful dealului, ca orizontul, ne vine greu să observăm etapele ofilirii sau pe acelea ale înfloririi.
Omul se ofileşte prin neînţelegerea vieţii sale şi înfloreşte prin trăirea şi înţelegerea ei. Un om fără de flori bântuie pe străzi lăturalnice, în speranţa că merge pe arterele principale. Ceea ce te ţine în viaţă atunci când sufletul tău este ca o rocă îngheţată este mult mai mult speranţa în dragoste decât dragostea însăşi. Speranţa singură izbuteşte, încă, să ţină loc de izvor pentru sufletul uman aflat în paragină, speranţa te ajută să crezi că mâine nu te va mai durea spatele, capul, că viaţa, familia, iluzia şi orice altceva se clatină pe lângă tine au şanse să se reconstruiască.
Puterea lumii (dar nu şi puterea sufletului!) se piteşte în speranţă, mai mult decât în dragoste. Speranţa te duce cu mintea în viitor, pe când dragostea te solicită acum. Ea te vrea acum, aici, cât mai repede şi mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe când speranţa în dragoste amână momentul manifestării, al alergării, al ţinerii de mână, al bucuriei. Pare mai uşor să speri că te vei bucura, decât să te bucuri şi mai simplu să speri că va fi bună dragostea, decât să-i guşti esenţa. De dragoste ne este frică tocmai pentru că ne cheamă acum şi pentru că în prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint.
Omul se teme de pierderea propriei vieţi prin iubire, fără a şti că prin ea, numai prin ea viaţa izbândeşte. Puterea iubirii ne face să ne uităm spre ea cu ochii înspăimântaţi, ca la o cometă venită să zdrobească viaţa pe pământ. Am ajuns să iubim maşinile şi casele mai mult decât un om, să ni se pară că iubim mintea sau desuurile, picioarele sau sânii unei iubite, şi aceasta pentru că ne sperie să recunoaştem că iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit.
Nu iubeşti pentru că cineva este mic sau mare, bătrân sau tânăr, frumos sau bogat. Iubeşti, pur şi simplu. N-are a face asta cu nimic din afară, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament. Faptul că iubim fără fundament sperie atât de tare încât omul fuge. Omul are nevoie de apă, îi este sete, se ofileşte fără dragoste, dar el caută ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont în bancă, o explicaţie cât de mică. Dacă nu găseşte nici una, îşi pune picioarele în funcţiune şi o ia la sănătoasa. Pentru el este de neânţeles iubirea fără logică.
În căutarea unei explicaţii, te ofileşti, fiindcă viaţa însăşi n-are nici o explicaţie, cel puţin nici una cunoscută. Este pur şi simplu. Sau Viaţa poate are o explicaţie, dar nu una pe care s-o aşezăm între graniţele logicii şi ale raţiunii. Aşa cum logica iubirii nu poate fi surprinsă şi transformată într-o metodă, nici logica existenţei nu se lasă la cheremul interpretării raţionale. Tocmai iubirea şi tocmai Viaţa se sustrag logicii, pentru că ele nu sunt un fel de flori de plastic create de mâna omului. Ele sunt ca florile naturale: pur şi simplu înfloresc. Viaţa şi dragostea sunt, şi atunci când sunt ar fi frumos să fim… în pas cu ele, să nu ratăm acest dans al vieţii, acest dans al iubirii pentru nici un alt scop.
Maria Timuc
Raza de lumina 