Iubirea nu se daruie decat pe sine…

„Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste tainele inimii, si astfel sa puteti deveni o parte din inima vietii.

Dar daca, stapaniti de teama, veti cauta doar tihna si placerea dragostei,
Atunci e mai bine sa va acoperiti goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce in lumea fara de anotimpuri, unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie si unde veti plange dar nu in toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia decat de la sine.
iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanita;
Fiindca iubirii ii e de ajuns iubirea
………………………………………………
Iubirea nu are alta dorinta decat aceea de a se implini.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte, fie ca ele acestea sa fie:

Sa te topesti si sa devii izvor ce susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti durerea prea marii duiosii;
Sa fii ranit de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori cu inima intraripata si sa inalti multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti in ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacat acasa la ora amurgului,
Si apoi sa dormi inaltand in inima o ruga pentru cel iubit, iar pe buze un cantec de lauda.”

Kahlil Gibran-„Profetul”

Rugă a singurătăţii

„Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Mă aflu în această cameră în care nimeni nu îmi vorbeşte. Şi totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. O alta, asemenea mie, singură şi ea într-o cameră, este totuşi fericită, ştiindu-i pe cei dragi în casă. Nu îi aude, nu îi vede; nu primeşte nimic de la ei în această clipă; dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să îşi ştie casa locuită. 

Doamne, nu îţi cer nimic care să poată fi văzut sau auzit – minunile tale nu sunt pentru simţuri; ci îmi este de ajuns, pentru a mă vindeca, să îmi luminezi spiritul asupra casei mele. 

Călătorul în deşert, plecat din locuinţa sa, chiar ştiind-o la capătul lumii se bucură de ea; depărtarea nu îl împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire. Nu îţi cer, Doamne, nici să îmi fie casa aproape. 

Trecătorul din mulţime, impresionat de chipul unei necunoscute, se transfigurează, chiar dacă nu este pentru el; asemenea unui soldat îndrăgostit de regină, el devine soldatul ei. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să-mi fie casa făgăduită.

În largul mărilor, navigatori înflăcăraţi îşi închină destinul unei insule care nu există; pe corabie, aceştia îi cântă imnul şi sunt fericiţi; nu insula umple inima lor, ci imnul. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să am o casă undeva.

Singurătatea, Doamne, nu este decât rodul sufletului infirm. Patria în care sufletul sălăşluieşte este sensul lucrurilor, aşa cum templul este sensul pietrelor. Sufletul nu are aripi decât pentru acest loc. El nu se bucură de obiecte, ci de ceea ce poate citi în miezul lor, care le leagă. 

Doar învaţă-mă să citesc; atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi.”

Citadela – Antoine de Saint Exupery