Viata

Am iertat greşeli aproape de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane de neînlocuit şi să uit persoane de neuitat. 

Am acţionat din impuls, am fost dezamăgit de oameni pe care-i credeam incapabili de a face anumite lucruri, dar şi eu am dezamăgit oameni. 

Am ţinut pe cineva în braţe pentru a-l proteja. 

Am râs când nu trebuia. 

Mi-am făcut prieteni pentru totdeauna. 

Am iubit şi am fost iubit, dar am fost şi respins. 

Am fost iubit şi n-am ştiut să iubesc. 

Am ţipat si am sărit în sus de bucurie, am trăit pentru dragoste şi am făcut promisiuni pentru totdeauna, dar, inima mi s-a frânt de atâtea ori! 

Am plâns ascultând muzică sau privind fotografii. 

Am telefonat doar pentru a auzi o voce, m-am îndrăgostit doar de un surâs. 

Aproape am crezut că voi muri de atâta nostalgie şi… 
… mi-a fost teamă că voi pierde pe cineva foarte special (pe care, în cele din urmă, l-am pierdut)… 

Dar am supravieţuit! 
Şi încă trăiesc! 
Şi totuşi, merg înainte… 
Şi tu trebuie să mergi înainte. Trăieşte!!! 

Ceea ce trebuie, într-adevăr, să faci este să lupţi cu toată convingerea, să îmbrăţişezi viaţa şi să o trăieşti cu pasiune, să pierzi cu demnitate şi să învingi îndrăznind, pentru că lumea aparţine celui ce îndrăzneşte şi VIAŢA ÎNSEAMNĂ PREA MULT pentru a fi nesemnificativă! 

Charles Chaplin

A fi pentru a privi…

Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când – îmi amintesc – mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.

În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.

Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse.

Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar – din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. 

Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.

În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire.

A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers.

A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.

Ana Blandiana