De ce aş mai rămâne?

De ce aş mai rămâne
felie de pustiu
în spaţiul luminii?
Umbră acoperind
zâmbetul florilor,
creangă răsucită
nefiresc,
spre înalt,
spre pământ,
spre mocirla
secundelor de uitare…
Greu.
Greu bulgăre de viaţă
mi-ai dăruit Doamne,
să frământ în palme!
Am încercat într-o zi,
să-l modelez,
să-l murdăresc artistic
cu picături de fericire.
Mi-am rostogolit imaginaţia
spre marginea existenţei,
absurd luminate de apus.
Stare de lotus,
în mijlocul lacului dorinţei
de-a fi…
Nu singură!
Doar senină,
în armonie mereu cu sinele.
Nu mai înţeleg.
Rotunde clipe,împliniri
alunecă mereu
printre degetele
stângaci adunate.
Clepsidre ciobite,
grăbite să piardă,
preţioase fire de nisip…
Aşteaptă poate,
valul cel mai înalt
să arunce pe ţărm
scoica iubirii.
să rănească moliciunea.
Caută fecunda secundă
de strălucire
din care,
aproape mereu,
se naşte
perla sufletului.
Neatent,
o îmbracă în sidef,
sufocând-o preţios.
Apoi,o lasă pradă zilei,
orelor de singurătate,
palmelor,
paşilor neatent înşiraţi
pe drumul ales,
de Tine Doamne,
mie…

Bejliu Anne-Marie

Să-mi pun ordine în amintiri?

„Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva.

Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate.

De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu l-am făcut.

Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii „ratat”, trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari.

Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial.

Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi.”

 

Octavian Paler – Desertul pentru totdeauna

Pe culoarul vieţii

Pe culoarul vieţii
am zărit mii de uşi.
Pe ele erau scrijelite
toate trăirile, dorinţele umaniţăţii.
Am început să bat la ele
cu entuziasm,
în speranţa de a-mi înfrupta fiinţa.
Unele uşi nu s-au deschis niciodată,
alte uşi s-au deschis câteva clipe
iar apoi s-au închis fulgerător.
Unele uşi erau larg deschise,
aşteptau să le trec pragul
şi să le fur comorile.
Am cunoscut fiinţe ce umblau 
din uşă-n uşă, la fel ca şi mine, căutând.
Cu unele dintre ele am păşit prin aceleaşi camere,
altele au rămas încuiate în camere
ce nu s-au mai deschis niciodată.
Ca să pătrund dincolo de unele uşi
a trebuit să renunţ la unele comori
luate din camerele anterioare.
Cele mai periculoase uşi erau cele nedeschise de nimeni,
le puteai deschide şi intra în încăpere
dar puteai rămâne captiv.
Am încercat multe uşi.
Dincolo de ele am găsit chei ce le deschideau pe altele.
Cu cât deschideam mai multe,
entuziasmul descoperirii se ofilea.
Aceleaşi comori le găseam
iar după o vreme ele se veştejeau
lăsându-mi în cufăr doar cenuşă.
Obosită de căutări, am păşit printr-o uşă
dincolo de care era o cameră goală-
o cameră din care nu mai puteai lua nimic,
nişte pereţi ce parcă nu mai aşteptau pe nimeni.
Păşind înăuntru, contemplând îndelung nimicul din jur,
am realizat că nu era important pentru suflet
ce comori se aflau în camere.
Nu erau importante nici cheile găsite ce-mi ofereau
zeci de prilejuri în a descoperi alte comori.
Prea târziu am observat
fereastra ce aştepta 
în tăcere, să o deschid.

Andreea Trifu