Poate ca dragostea este adevarul cel mai putin absurd in aceasta lume care nu duce lipsa de absurditati.
Si poate ca raspunsul cel mai simplu si, totodata, concret la intrebarile complicate ale filosofiei este cel pe care adolescentii il gasesc singuri, sarutandu-se prin parcuri. Un barbat si o femeie care se iubesc corecteaza in parte ceea ce e rau alcatuit in creatia lumii.
Ma vad pe un modest drum de tara, un drum acoperit cu ierburi spalacite de soare, intr-o dupa-amiaza de primavara, undeva pe un camp din marginea orasului, sub un cer inalt si gol. Intrucat carutele nu mai trec pe aici de mult, iarba creste nestingherita.
Urmele carutelor nici nu se mai vad. Santurile s-au umplut de balarii. Drumul nu mai duce nicaieri, dar adevaratele tinte nu se afla oare in noi ? O timiditate caraghioasa ma impinge sa fiu putin teatral. Incerc s-o ascund si reusesc doar s-o pun in evidenta.
Ca sa scap de acest mic supliciu, ma uit cum se ingroapa pantofii prin iarba. As vrea sa spun ceva deosebit, dar ma refugiez in platitudini : „Ce flori sunt astea ?” De fiecare data cand o pasare tasneste, speriata, din sant, ma opresc, ma uit dupa ea, iar peisajul mi se pare minunat, in ciuda incercarilor de a-l privi obiectiv : un cer luminos, dar ce este un cer luminos ? Un drum napadit de ierburi, dar ce valoare are un drum lasat in paragina ?
Mai sunt campurile cultivate, fumegand pana in orizont, mica padurice rotunda din apropiere, linistea prin care forfotesc tot felul de gaze. Un avion, din nou liniste si parca lumea nu mai are nimic ostil. Ma aflu in limita dintre real si ireal.
Drumul e parasit, bun doar ca sa-ti dea iluzia ca inaintezi , dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor sa ajunga decat la ei insisi. Ca sa zic ceva, intreb : „Mai mergem ?” Raspunsul arunca pe umerii mei raspunderea : „Cum vrei.”
Continuam sa mergem. In fond, exista un singur mod de a trai dragostea : traind-o.
Nu se intampla nimic neobisnuit, primavara e ca toate primaverile, eu nu reusesc sa spun o fraza memorabila, dar oamenii nu obosesc sa fie banali.
Si uneori sunt fericiti tocmai din aceasta cauza.
Brusc, ma gandesc ca dragostea ne ridica in proprii nostri ochi si, totodata, dezvaluie aproape tot ce e mediocru in noi.
La lumina ei, iti vezi, ca niciodata inainte, scaderile. Si cat de mult ai vrea sa fii asa cum te vede celalalt !
Niciodata n-ai fost atat de atent la impresiile altuia si nu te-ai masurat, la fel de preocupat, in functie de ele. Stingherit de limite, incerci sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care-l iubesti.
Vrei sa fii si vrei sa pari. Vrei sa devii mai bun.
Intrucat stii lucruri pe care inainte le treceai cu vederea sau nu-ti pasa de ele, dar acum te stanjenesc fiindca te coboara in ochii celui pe care-l iubesti. Aspiri sa inlaturi tot ce l-ar putea dezamagi si, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate.
Le accepti pentru a fi cum ai vrea sa fii. Si cum incepi sa fii, de fapt, deoarece fara sa stie celalalt esti, devii, intr-o masura, opera lui.
Aici sta, probabil, marea forta stimulatoare a dragostei.
Gresesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e tendinta de a fi, din nou, multumit de tine, de a nu mai dori sa pari mai inteligent, mai curajos, mai bun decat esti ?
Octavian Paler – Capcane
Raza de lumina 