Vreau sa traiesc…

Vreau să trăiesc. În deplină pace, nu ca o corabie pe o mare schimbătoare, în derivă şi la mila – ori la cheremul – furtunilor vieţii.Cer oare prea mult? Chiar trebuie să trec prin fiecare din încercările vieţii? Prin toate suferinţele ei? Stiu că după o scurtă perioadă de linişte furtunile se vor dezlănţui iarăşi.Nu ştiu când, ştiu doar că vor reveni.

De ce se întâmplă aşa? De ce trebuie oare să fiu purtat şi zvârlit la întâmplare de furtunile vieţii? Ce pot face? Unde este portul în care să mă refugiez în siguranţă? Unde pot găsi un loc liniştit, în care să pot sta calm? Unde anume nu mă va ajunge nicio furtună care să-mi tulbure odihna? Unde pot să-mi recapăt puterea fără să fie nevoie să mă îngrijorez la gândul că în clipa următoare furtuna se va întoarce ca să-mi tălăzuiască şi să-mi scufunde corabia, adică viaţa mea?

Metaforic vorbind, un port al „siguranţei” nu poate fi reprezentat decât de plenitudine şi integritate, conştiinţă şi luciditate. Aceasta este singura postură din care ne putem proteja împotriva furtunilor vieţii, singura cale de a lupta cu destinul, de a nu ne abandona fatalităţii.

Nimic nu-l poate surprinde sau răni pe acela care este un om complet, echilibrat, lucid, stăpân pe sine. Chiar şi felul în care îndură suferinţa este special – fără teamă ori panică.

In cazul acesta, suferinţa nu poate fi decât una fizică, de conştiinţă, de înţelepciune.

Cum bine ştim, cu toţii ne temem de suferinţa şi durerea care ne pot face viaţa un iad. O scurtă perioadă de mulţumire ori „fericire” este mai întotdeauna urmată de suferinţa şi durerea de care ne temeam. Ne sperie chinul şi durerea pe care le aduc bătrâneţea şi moartea; chiar dacă am evoluat atât de mult, dacă avem o disponibilitate mărită, agonia este oricum inevitabilă. Nu ştim ce încercări dificile ne aşteaptă şi asta ne înspăimântă, chiar dacă nu recunoaştem.

Deşi avem posibilitatea să ne luptăm pentru îndepărtarea tuturor acestor temeri din mintea şi sufletul nostru, să creăm diversiuni şi să ne dedăm plăcerilor, totuşi mereu vom auzi – conştient sau nu – un ticăit, o înspăimântătoare numărătoare inversă care ne anunţă apropierea suferinţei, durerii şi a morţii. Va fi mâine? Peste zece ani? Peste douăzeci de ani?Sunt eu oare pregătit? În căutarea plăcerii, căutând în afara noastră scurtele momente de mulţumire prin satisfacerea nevoilor superficiale, a nevoilor pur fizice, nu vom fi niciodată pregătiţi. Încercând să uităm, rămânem nepregătiţi; asta înseamnă că devenim şi mai vulnerabili.

Cu cât mai mult mă agăţ de iluzoriile aspecte materiale ale lumii, cu atât mai greu îmi va fi când în final voi fi confruntat cu suferinţa şi când acele aspecte materiale iluzorii vor dispărea.

Janez Drnovsek

Life in pictures 8 – Arborele

Arborele – Brian L. Weiss

Îmi place să mă gândesc că relaţiile dintre suflete sunt ca un mare arbore cu o mie de frunze. Acele frunze care se află pe crenguţa ta îţi sunt cele mai apropiate. Puteţi avea aceleaşi experienţe – experienţe sufleteşti. Pot exista trei, patru sau chiar cinci frunze pe crenguţa ta. Eşti strâns legat şi de frunzele de pe ramura de lângă tine. Aveţi un trunchi comun. Sunt aproape de tine, dar nu atât de aproape ca cele de pe crenguţă. Şi cu celelalte frunze ale arborelui ai legături strânse, dar nu atât de intime ca şi cu cele de lângă tine. Toate sufletele fac parte din acelaşi arbore. Insă cele de pe crenguţa ta sunt cele mai apropiate.

În această frumoasă pădure există mulţi arbori. Fiecare e legat de ceilalţi prin sistemul de rădăcini din pământ. Deci, si frunzele lor au o legătură. Însă legătura cea mai strânsă o ai cu frunzele din arborele tău – şi mult mai strânsă cu cele de pe ramura ta. Şi aproape că te simţi una cu cele de pe crenguţa ta.

mai multe despre life in pictures la :Costin