Când simt că am ajuns la un capăt de drum, că o anumită situaţie de viaţă m-a făcut şah-mat, dărâm piesele şi încep un nou joc. Condiţiile exterioare ale vieţii nu se schimbă, aşa cum nu se schimbă nici tabla de joc, nici piesele, nici regulile, însă tactica va fi alta, înţelegând prin asta atitudinea mea faţă de joc.
Pe de-o parte, sunt zile în care nu găsesc bucurie în ceea ce fac, deşi ştiu că ea există, aşteaptă doar să o redescopăr. Fericirea nu este în afara mea, ci în mine, şi ea nu alege să se manifeste într-un loc sau în altul, într-o împrejurare sau alta. Să accept să fiu acolo unde sunt sau urmează să fiu, făcând ceea ce fac sau urmează să fac, fără să mai amestec lucrurile, iată secretul fericirii.
Pe de altă parte, uneori îmi place să mă las purtată de împrejurări, să văd unde mă duc ele, ca apoi să dau cu piciorul probabil unor şanse reale. Fie pentru că nu mă simt pregătită, fie din lene, uneori însă şi din plăcerea perversă de a pierde. Normal ar fi să regret, dar eu sunt de-a dreptul fericită, precum calul acela din poveste care s-a scuturat de răpciugă.
Fiecare zi deschide o cale nouă către fericire. În aceeaşi viaţă, nu alta, în acelaşi oraş, nu altul, lângă aceiaşi oameni, nu alţii. Viaţa fiecăruia este o Ţară a Minunilor, cu fiinţe pitice şi fiinţe uriaşe, cu nebuni şi înţelepţi, cu regi şi slujitori, cu ducese şi lachei, cu pragmatici şi visători.
Dar câţi dintre noi avem puterea de a ne micşora şi a creşte pe măsura lucrurilor, pentru a le descoperi şi a le înţelege pe de-a întregul? Câţi am trăit fantezia de a pune urechi lungi şi mustăţi unui coleg care nu ne place? Câţi am ascultat serios poveţele unei omizi? Sau câţi ne-am ridicat privirea de pe masa de lucru, întorcând un zâmbet invizibilei pisici din Cheshire?
Eu cred că bucuria de a trăi se păstrează intactă în noi, trebuie doar să o descoperim cu crenguţa de alun şi să forăm în pămîntul uscat şi tare al prejudecăţilor şi al nemulţumirilor noastre.
Raza de lumina 