„Un fluture cu aripi pictate, desfăcute în zbor spre înalt, m-a purtat în zări nevisate, în zig –zag prin livezi înflorite, printre ronduri de flori, departe înspre nori, deasupra albastrului din ape, prin lanuri de in, aproape de tine, din nou în senin.
Într-o zi fluturele meu s-a oprit la margine de lan aurit şi a adormit acoperindu-mă cu aripa obosită. Cu un ciob de gând, plângând, i-am tăiat aripa smălţuită din dorinţa vie de a-mi aparţine numai mie, ca nu cumva vreodată zarea să-i facă un semn cu o năframă de nori sau să-l ademenească vreo floare, desfăcută în zori ca să mi-l ia….
S-a trezit speriat şi a privit cu uimire curcubeul ce se scurgea din aripa însângerată, unind două ape despărţite de zări, două depărtări spălate de ploi, două suflete rătăcite…două inimi dornice să iubească şi să fie iubite. A clipit mirat când şi-a văzut libertatea pierdută, mi-a zâmbit trist şi a rămas lângă mine pustiit şi nemişcat. Ce păcat! Fluturele meu a pierit neputând să mai zboare, iar eu de atunci în orice curcubeu…văd drumul pe care trebuie să merg ca să–mi regăsesc un vis ucis cu cioburi ascuţite de gând…un vis ce mi-a adus iubirea în suflet.
Visez ca într-o zi să ajung la margine de drum şi atunci o să beau o cupă din curcubeu şi din trupul meu ştiu că va creşte aripa tăiată din amintirea fluturelui ce-a murit…şi aripa mea va putea să mă poarte spre sufletul tău, mai bun decât al meu, spre o altă zare, spre o nouă depărtare…spre tine…spre dorinţa ce ne uneşte…ce ne apropie şi ne face să redăm viaţă fluturelui ce ne-a unit…din iubirea ce ne-a cuprins.
Şi voi scrie pe aripă: lăsaţi fluturii liberi să zboare…lăsaţi să vă pătrundă în suflete iubirea…lăsaţi dragostea să vă inunde frumuseţea sufletului!
Să nu mai fim nevoiţi să tăiem aripile fluturilor pentru a găsi lumina ce ne poartă spre noi…spre interiorul nostru…spre bucuria de a trăi.”
Raza de lumina 