Rătăcită printre gândurile mele… încerc să găsesc timpul care-mi cerne frumuseţi…
Mă refugiez de civilizaţie, într-un mers la întâmplare, pe o alee pustiită de cântările păsărilor, acompaniată doar de o frunză mică şi palidă… Frunza mohorâtă cu tăcerea ei adâncă îmi arată cum cu fiecare secundă moare tot mai mult si mai adânc…
Amorţită de frig, mă aşez pe o bancă uitată de vreme, cu rugină pe mânere… peste tot tăcere… privesc lacul distant si sobru… azi nu-mi zâmbeşte…
Sălciile înalte şi mlădioase mă izolează parcă mai mult în linişte… şi asta, pentru mine azi, este o plăcere…
Scot din geantă o carte de poezii scrise de Ana Blandiana… melancolia ei este ca o ploaie nestăvilită, dar plăpândă… cât de straniu mă simt, când mi se aprind sclipiri în privire şi parcă lacrimi dau să se formeze la marginea inimii, citind ultimul vers al unui trist poem… o ador pentru cum se exprimă…
Modestia caldă a salciei de lângă mine şi susurul monoton al apei mă determină să ridic ochii de pe carte şi să observ cum vântul părăsirii, culcă iarba inca verde si ucide o panseluta.
Intr-un colţ de trotoar vântul duce grăbit praful şi frunzele căzute din copaci până-n departare… Încerc să-l rog să se încetinească, ba chiar îi recit versuri….dar vântul nu vrea să ştie de poezie…
Îmi placea liniştea şi izolarea în care mă refugiasem iar vântul îmi dădea visări că sunt şi mai singură şi că parcul e pustiit de lume… şi asta nu mă deranja câtuşi de puţin!
Abandonez grijile cotidiene… pe o bancă cu mânere ruginite lânga un lac rece si o frunza-n care am adăpostit în taina nişte versuri!
Mă îndepărtez de liniştea binefăcătoare şi de izolarea vindecătoare şi mă îndrept plină de vise spre zidurile tăcute ale casei mele.
Îmi aştern somnul într-un cânt de sălcii şi mă las printre paginile timpului, intre uitare şi iertare.
Raza de lumina 