Ceva se rupe încet, ca o pânză prea subţire, destrămată de zilele care se suprapun teancuri, peste albastrul iscat într-o zi în zarea din suflet. Acolo unde curcubeul a îndrăznit să apară, deşi nu plouase demult…ceva capătă gust de neputinţă, gust searbăd, vag amărui printre siropurile sloganelor existenţiale. S-a scris despre asta.
S-a scris poate mult şi s-a întâmplat puţin, ca şi cum, din cuvinte, castele de nisip au apărut şi au dispărut pe un ţărm. Ţărmul unui dor. Dorul unui vis. Vis în care se lasă tăcerea precum noaptea într-o seară amorţită de vară. Niciun zgomot. Niciun cântec. Lacrimile nu au glas. Ele tac albastru pe obraji. Deşi mai caut încă semne…până când?
Nisipul din clepsidră s-a oprit demult. Nimeni n-a întors timpul. Incet, incet ies din poveste. Cu jumătăţi de paşi, înapoi…încerc să trec graniţa…să mă întorc…nici nu mai contează unde…
Raza de lumina 