Mai întâi am aşteptat, apoi am căutat uneori puţin, alteori cu mai multă înfrigurare, un om…. sau mai bine zis omul în ochii căruia să mă regăsesc, matca originară în care să-mi odihnesc sufletul obosit de atâtea căutari, sufletul în iubirea căruia să mă scufund cu satisfacţie, cu încredere, cu speranţă….
După câteva experienţe, astăzi mă aflu din nou în faţa neantului, a căutării…. mă întreb dacă mai are sens să caut omul, surâsul, speranţa, privirea, iubirea chiar.
Poate nu există şi trebuie să mă mulţumesc cu deşertul din faţa mea. În definitiv poate nu caut ceva anume ci mai degrabă pe mine însămi.
Am auzit sunetele, am traversat mările de lumină, am îmbrăţişat tăcerile, am privit zâmbetele, am admirat iubirile, am ascultat liniştea, am râs tristeţii, am plâns bucuriile, am cântat…
Ce? Încă nu ştiu…. reflectata în zeci de oglinzi, zgândărită de reflexia lor, m-am pierdut în cadrele suprapuse sau împrăştiate în toate direcţiile.
Obosita îmi ridic visele şi plec, mai departe. Drumul ăsta trebuie să ajungă undeva.
Sunt în plină căutare.
Raza de lumina 
decembrie 15, 2011 la 13:23
„În definitiv poate nu caut ceva anume ci mai degrabă pe mine însămi.” – cu siguranta 🙂
decembrie 15, 2011 la 17:46
:)…da…si e placut atunci cand te gasesti…re gasesti :p