Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


3 comentarii

Sa daruiesti putin bine nu costa nimic

Zapada s-a trezit.  Si-a pus capul pe mana parintelui Dominique.

Vezi, dragostea animalelor fata de om este nelimitata. Iti pot oferi, mult mai mult decat un fluviu de cuvinte.

Odata un caine-lup, pe care stapanii il gonisera de teama sa nu faca vreu rau copilului lor, s-a intors dupa un lung pelerinaj care a durat mai bine de sase ani. A parcurs trei sute de kilometrii inainte de a gasi casa. Dragostea lui pentru stapani, chiar daca il parasisera, il facuse sa depaseasca greutati de orice fel. Se intorsese obosit si flamand. A fost de ajuns sa primeasca o mangaiere de la cei pe care ii iubise atat de mult pentru a-si recapata fortele si a alerga fericit in gradina.

Imi amintesc si de povestea unui copil care nu vorbea, cu toate ca avea patru ani. Medicii facusera tot ce era posibil pentru a-l vindeca, supunadu-l la tot felul de analize, fara a obtine insa rezultate. Tatal a facut ultima tentativa: a infasurat baiatul intr-o cuvertura si l-a dus la cainele pe care il indepartase de acasa si il lasase la niste rude care locuiau la tara.

Animalul a fugit catre copilul care il vazuse nascandu-se, i-a lins mainile, i-a pus labele pe umeri si nu se mai opera din latrat de bucurie. Copilul, emotionat, a inceput sa-si miste buzele si a pronuntat de mai multe ori numele cainelui.

 

Aceste episoade ar trebui sa ne puna pe ganduri in privinta sentimentelor de dragoste care ne sunt adesea negate, chiar si de catre cei care ar putea de fapt sa ni le daruiasca cu bratele deschise. Sa daruiesti putin bine nu costa nimic. Poti sa te exprimi cu o mangaiere, cu un suras, cu un cuvant si asta poate avea o valoare infinita. Darul dragostei patrunde misterul.

Ar trebui sa iubim intr-atat incat sa reusim sa transformam in dragoste si pacatele noastre.

 

Romano BATTAGLIA – O inima curata

 


2 comentarii

Sunt în plină căutare…

Mai întâi am aşteptat, apoi am căutat uneori puţin, alteori cu mai multă înfrigurare, un om…. sau mai bine zis omul în ochii căruia să mă regăsesc, matca originară în care să-mi odihnesc sufletul obosit de atâtea căutari, sufletul în iubirea căruia să mă scufund cu satisfacţie, cu încredere, cu speranţă….

După câteva experienţe, astăzi mă aflu din nou în faţa neantului, a căutării…. mă întreb dacă mai are sens să caut omul, surâsul, speranţa, privirea, iubirea chiar.

Poate nu există şi trebuie să mă mulţumesc cu deşertul din faţa mea. În definitiv poate nu caut ceva anume ci mai degrabă pe mine însămi.

Am auzit sunetele, am traversat mările de lumină, am îmbrăţişat tăcerile, am privit zâmbetele, am admirat iubirile, am ascultat liniştea, am râs tristeţii, am plâns bucuriile, am cântat…

Ce? Încă nu ştiu…. reflectata  în zeci de oglinzi, zgândărită de reflexia lor, m-am pierdut în cadrele suprapuse sau împrăştiate în toate direcţiile.

Obosita îmi ridic visele şi plec, mai departe. Drumul ăsta trebuie să ajungă undeva.

Sunt în plină căutare.