OM printre oameni

De ce nu stie omul, ratacitor prin lume,
ca, orice pas il face, in urma, lasa urme ?
de ce nu intelege, ca orice gand il spune,
intruchipat in vorbe, tacerea o rapune ?
de ce e insensibil la frumusetea lumii ,
calcand-o in picioare, cotropitor ca hunii?
de ce nu-i stie rostul fara de care moare ?
de ce e omul singur, in lumea asta mare ?
el, singura fiinta, mereu nemultumita…
el, singururl ce stie sa-nsele si sa minta…
neiertator si critic, lupta cu orice arma…
judecator satiric… si cerul il condamna…
de ce nu pretuieste prezentul si trecutul?
de ce rastalmaceste cu orice chip cuvantul?
ce singura fiinta in marea de multime…
mai singur ca desertul,plin de amaraciune…
cand n-are legi, creeaza si le reinventeaza…
uitand ca are stele ce drumul i-l vegheaza…
si, cand greseste, uita, ca poate recunoaste…
e mai usor sa minta, mimand sinceritate…
distruge tot ce poate si uita tot ce spune,
crezand ca tot ce face, e dreptul lui in lume…
pacat ca sunt exceptii in numar foarte mic..
sunt oameni cu principii, ce nu strica nimic…
si lupta sa indrepte tot raul provocat…
dar ata innodata nu trece printr-un ac…
sunt praf in praful mare, furtuna de nisip…
sunt prea putini sub soare…in numar tot mai mic…
si nu-i molipsitoare iubirea lor curata…
pamantul nostru moare…si lumea-i vinovata!
De ce nu stie omul, ratacitor prin lume,
ca, orice pas il face, in urma , lasa urme?

Mirela Apintilioaiei

Ganduri

Mă regăsesc şi acum, la fel de naivă şi încrezătoare în poveşti ce nu se termină vreodată cu zâmbet sau lacrimă de fericire. Şi-mi dau seama că după atâţia ani de zile, m-am servit unei lumi care nu-mi cunoaşte decât numele şi chipul ce se vede în oglindă … o lume care are încercări laşe de a mă pătrunde, o lume care îşi atinge limitele atât de uşor şi atât de lipsit de profunzime, o lume care se poartă pe sine doar cu trupul, lipsită de consistenţă, lipsită de tremur sau orice altă emoţie …

Conştientă fiind, m-am servit într-un joc superficial de-a viaţa, împărţindu-mă – firmitură cu firmitură – fără să ştiu că nimeni nu e plătit sau ademenit măcar să simtă alături de mine reîntregirea sau nimicirea substanţei mele …

M-am oferit zâmbind, cu dărnicie şi altruism, crezând că măcar o miime din ceea ce reprezint poate schimba un suflet, o concepţie despre viaţă, un izvor de durere, un om … Nu am aşteptat laude ipocrite şi nici încurajări mincinoase, nu am aşteptat discursuri sau ridicări în slăvi; am aşteptat doar o explozie de simţire … o emoţie sinceră …

Mă regăsesc şi acum citind chemări în ochii lumii, simţind îndemnuri spre apropiere, căci singurul fapt ce ne uneşte e rolul nostru, al tuturor, pe scena vieţii … Muritori. Profunzi şi plini de simţire în individual, falşi şi lipsiţi de adâncime sufletească în colectiv …

Dincolo de acest moment sadic de luciditate, voi continua să mă ofer acestei lumi, fără ezitări prea concrete, fără încercări de regret, fără dorinţe ascunse de a mă vrea a fi mai mult decât alţii ce se oferă pe sine … Nu îndrăznesc să cred că aş putea să fiu altfel decât suntem cu toţii … NOI, oameni … muritori … jucându-ne cu dăruire şi devotament rolul şi luând în seamă cu umilinţă şi supunere zeci sau sute de indicaţii regizorale … Dincolo de scena aceasta şi dincolo de rolul ce ne-a fost înmânat, nu rămâne mai NIMIC … decât speranţa că dincolo de toate, că atunci când rolul nostru, al tuturor, îşi va atinge sfârşitul, va exista un gest compensatoriu … şi totuşi acesta înseamnă TOTUL.
sursa

Mama

Am luat viata din a ta

Si m-ai simtit pe cand nici nu eram,

In lumea asta ce eu o numesc nebuna

Si tu vedeai ca-ncet cresteam.

La prima mea-ntalnire cu tine,

Cred c-am simtit ce-nseamna „mama”

Vazandu-ti mana ta pe trupul meu

Ce-l mangaia cu firea-i calma.

Incet, incet, am inceput sa cresc,

In fiecare zi alaturea de tine

Si sa invat sa iti spun „mama”,

Dar tu mai mult de-un infinit esti pentru mine.

Mi-ai dat viata din a ta

Si tot ce ai mai bun in tine am luat,

Nu ti-am cerut nimic, dar tu mi-ai dat

Mai mult decat incape-ntr-un palat.

M-ai invatat cum sa respect un om,

Cum sa-l iubesc si cum sa-i spun ce simt,

Mi-ai dat curaj cand teama eu simteam

Si imi cereai doar sa nu mint.

Sperai sa nu-ntalnesc vreodata

Minciuna si tradare-n jurul meu,

Dar cand le-am intalnit, mi-ai spus de-ndata

„Mai bine iarta, desi iti este greu”.

Sper sa nu ajung vreodata

Sa vad ochii tai albastri

Scaldati de lacrimi de durere

Si sa ramana-n veci ca niste astrii.

Esti pentru mine o prietena si-o mama,

Iar eu sunt pentru tine femeie si copil;

Vom fi alaturi pentru vesnicie

Razand cu lacrimi tandre pueril.

La multi ani, iubita mea mama !