Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo

Drumul sufletului

Scrie un comentariu

Eu, om fără drum, fără paşi scrişi cu urma, trag după mine cu rugăciunea cea de pe urmă, car preaplin cu bucăţi de suflet pansate şi sângerânde, revoltând-mă, rupându­-le şi pansându-le sisific iar şi iar, până sângele curge roşu din alb ce-a fost…

Greutatea vorbelor îmi îneacă înaintarea în valuri negre de noroi aşternute pe minţile noastre drept pedeapsă. Pe calea mea a plâns prea mult cer, zămislind furtună neguroasă din fiinţa sa trimisă spre noi, muritorii acestui pământ.

Când lumina devine întuneric, atunci lacrimile nu mai ştiu să sărute puritatea petalelor de flori cu fiorii zorilor, ci sapă cu sarea lor, răni în adânc, în tot mai adânc, clocotind durerea în urlet asurzitor de tăcut, al sufletului către suflet.

El, urletul sufletului meu, ricoşează dureros şi în tăcere către labirinturile în care nu-şi găseşte mistuirea.

Îngândurată, trag după mine carul cu paşi grei, de greutatea fierului încins, spre o Golgotă a vieţii, îndreptând urcuşul sau coborâşul spre linii neclare de orizont ce desparte lumi, tot mai departe, până-ntr-o zi care va avea doar apus sau doar răsărit… ultimul…

Adesea întâlnesc, în drumul meu, robi ai vieţii, sclavi închistaţi în destin, oameni exilaţi în trupul timpului pe o cărare pe care paşii se măsoară în secunde, atunci când ploaia sufletului nu îneacă paşii spre nefiinţă.

Fiecare ne ducem povara grea, tot mai grea, şi fiecare dăruim pentru a primi, dăruim chiar dacă vom şti sau nu că vom suferi sau nu dăruim pentru a nu suferi şi atunci ne închistăm în egocentrismul uman.

Eu mi-am vândut bucăţi de suflet cu preţul sentimentelor sau am dăruit bucăţi ca dar prea preţios să-i fie înţeleasă valoarea… şi… am primit, mai devreme sau mai târziu, aceleaşi bucăţi, vândute sau dăruite, rănite, abia străbătute de pulsul trăirii, îmbrăcate cu zdrenţe de sentimente ca nişte biete cerşetoare de o lacrimă-morfină, nu lacrimă-sare…

Bucăţile zăcânde în coama netrecerii timpului le-am acoperit cu ultima suflare, creştineşte, cu balsamul celui din urmă amin, arzându-le apoi în incineratorul alimentat cu flăcările lacrimii, purificându-le din suferinţă în amintire şi spulberându-le cenuşa către Campiile Elizee ale trecutului fără viitor.

Celelalte bucăţi le-am pansat cu multe lacrimi şi cuvinte cu iz de înviere, apoi le-am trecut din reanimarea spitalului alb al versului, către salonul de aşteptare spre vindecare. În lung de timp, acelaşi car trag în urma mea, pe acelaşi drum, către acelaşi apus…

Încă mai culeg din noroi bucăţi rătăcite de viaţă-mi, aruncate fără milă de cei care odată îşi întregeau rotundul propriei inimi, ca într-un puzzle, cu darul meu, bucată dăruită de suflet, pentru suflet…

Ştiu că va veni o zi în care voi îngenunchia de greutatea poverii sufletului, fără puterea de a mă ridica din mlaştina cuvintelor săgetătoare de trăire. Va veni o zi în care nu voi mai vedea încă un apus sau încă un răsărit. Va veni o zi în care toate bucăţile de suflet, adunate într-un puzzle cu chip de inimă, vor urca spre Tatăl, pe aripile ultimei suflări eliberată de fiinţa-mi… şi atunci voi înţelege poate o vorbă străveche: “speranţa moare ultima”…

Dar… oare speranţa vindecării inimii mele de toate durerile lumii va învia după ultima mea suflare?

sursa:aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s