Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo

Gândul mic şi gestul blând

Scrie un comentariu

 

„Atunci când ne oprim pentru a ajuta un gândăcel neputincios, răsturnat pe spate, întorcându-l pentru a-şi continua viaţa, întregul univers ştie acest lucru şi răspunde acestui gest”, spune David Hawkins, un iluminat contemporan cu noi, o fiinţă care a atins un înalt nivel de cunoaştere după ce a trecut prin suferinţa extremă, inclusiv riscul de a-şi pierde viaţa. Iisus a spus acelaşi lucru, dar într-o altă formă, şi anume că „toate firele de păr ne sunt numărate”. Totul este ştiut, înregistrat şi cunoscut la un nivel de care mintea noastră nu este conştientă. Trăim într-un univers care înregistrează, cunoaşte şi recunoaşte un gest de bunătate sau de blândeţe şi, în plus, într-un univers care-i răspunde bunătăţii, chiar dacă noi nu observăm întotdeauna. Iată, doar să ajuţi un gândăcel răsturnat pe spate, doar să-i oferi ajutorul pentru viaţă generează un răspuns al întregului univers la micul tău gest.

Existenţa este, încă, mult mai îngăduitoare de atât. Existenţei îi este îndeajuns şi un gând bun. Universul „ştie” că acest gând bun există şi-i răspunde chiar şi gândului, iar receptorul mesajului de iubire dintr-un singur gând este însuşi emiţătorul său. Un gând mic de iubire se face mare tocmai pentru că întreaga existenţă îi răspunde cu bucurie. Gândul de iubire al unui om devine puternic tocmai pentru că existenţa îl confirmă, tocmai pentru că gândul de iubire este adevărat, tocmai pentru că gândul de iubire este un gând care întregeşte şi energizează viaţa. În mod practic, dacă-i spui unui om doar cu gândul „te iubesc”, dacă – în loc să-l urăşti şi să-i analizezi chipul contorsionat de bătrâneţe, de tristeţe, de suferinţi, de regrete, de frustrări sau de deznădejde – el îţi ascultă gândul cu acea parte tainică a fiinţei sale, cu acea parte divină din el şi răspunde, chiar inconştient, iubirii tale.

Poate că la exterior el continuă să fie tensionat. Poate că în viaţa de zi cu zi continuă să te asalteze cu temeri, cu îndoieli sau cu priviri năprasnice, dar undeva, dincolo de logică şi raţiune, dincolo de omul din el şi de vălurile în care l-au îmbrăcat gândurile negre şi experienţele nefericite ale vieţii sale, el ştie că i-ai spus „te iubesc”. E o problemă de timp, o problemă… de conectare, o problemă de acceptare a iubirii până când el va fi conştient de gândul tău. Se poate ca şi peste ani întregi el să devină conştient de iubirea sinceră, reală pe care i-ai trimis-o cu gândul într-o zi. Se poate ca peste ani şi ani el să devină conştient, dar – dacă nu este conştient acum, când tu îi spui cu inima, cu toată fiinţa ta „te iubesc”, nu înseamnă că gândul tău nu este auzit, înregistrat, puternic şi lucrător în sprijinul vieţii.

Toate sunt cunoscute, înregistrate. Nu doar firele de păr, ci şi gândurile, şi intenţiile, şi alegerile, şi atitudinile, şi visurile noastre tainice. Un gest de blândeţe îl face mai blând şi mai conştient de blândeţe pe cel care face gestul blând. Cum „răutatea se pedepseşte prin ea însăşi”, cum bine spunea părintele Arsenie Boca. Totul, absolut tot ce facem înlăuntrul nostru, fie că iubim sau urăm, fie că ne bucurăm sau ne întristăm devine „un act public” prin simpla putere a conştiiinţei de a înregistra şi prin pu­terea extraordinară a existenţei de a amplifica „faptele” noastre. Dacă gândeşti „eu iubesc”, începi să simţi cum iubeşti, începi să trăieşti emoţia iubirii. Emoţia însăşi demonstrează magistral că universul răspunde cu adevărat gândului de iubire (căci emoţia este gândire condensată, amplificată), îl amplifică şi, ca o consecinţă, îl transformă pe cel care gândeşte în ceea ce gândeşte.

Gestul de blândeţe te face pe tine mai blând. Gestul de dragoste te face mai iubitor. Gestul frumos te înfloreşte, te înfrumuseţează şi te ajută să cunoşti că existenţa nu-i doar suferinţă şi deziluzie, nu-i doar zbatere în răutate şi-n neajunsuri. Dacă răutatea se pedepseşte prin ea însăşi, căci şi ea primeşte un răspuns al întregului univers, ca şi blândeţea sau iubirea, gestul blând şi gândul frumos se re­compensează prin ele însele. Iubirea celui care iubeşte îl face mai profund în iubire, cum ura celui care urăşte îl face mai mult capabil de ură. În acest carusel suntem cu toţii, fie că avem conştienţa şi înţelegerea învârtirii sau nu, iar ceea ce alegem să gândim, să trăim şi să facem în fiecare clipă, în relaţia cu noi înşine, cu lumea sau cu pietrele şi lucrurile fără viaţă primeşte un răspuns mai devreme sau mai târ­ziu în propria noastră existenţă… Aşa devenim iubirea pe care-o simţim, ura pe care-o simţim, frumuseţea, urâciunea sau bucuria pe care le trăim cu un gând, mai întâi, cu un gest sau cu o faptă!

Maria Timuc

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s