pe-o banca..

M-am asezat pe-o banca obosita,
de timp si alte mii de calatori
ce-au zabovit in calea lor grabita,
mai tristi, mai veseli sau mai visatori…
Atat de nalta-i iarba ce-a crescut
in jur, printre picioarele-i tocite…
ce imi pareau crescute din pamant,
patru picioare, cioate invechite.
M-am asezat pe-o banca, obosita…
si gandul mi l-am agatat fara sa vreau
de-o aschie ranita, indoita,
drept jertfa, indraznind pe ea sa stau.
Cum ma suporti cu gandurile mele?
cand ai vazut in timp atat de multi?
si celorlalti le-ai oferit tacere…
cum, azi,mai poti pe mine sa m-asculti?
De cate banci avem nevoie-n viata…
de cate ori am vrea sa ne oprim…
sa ne-asezam, pe-o banca, intr-o piata..
si fara vorbe sa ne-nsufletim…
sunt mii de banci ce se tocesc de ganduri,
ce nu le apartin,dar le primesc…
Le multumesc ca-n repetate randuri,
tragandu-mi sufletul putin, ma odihnesc..

Mirela Câmpan

O calatorie catre lumina

Lumina adevărului trăieşte chiar şi în cele mai întunecate locuri. Nu există absenţa totală a luminii. Întunericul nu poate exista, decât prin raportare la lumină.

Indiferent cât de mare este durerea ta, ea se măsoară cu gradul în care simţi absenta sau pierderea iubirii.

Orice întuneric este o călătorie către lumină.

Orice durere este o călătorie către iubirea fără condiţii.

 

Paul Ferrini

 

Nu-ti plange petalele

Cu ochii inchisi, te apropii cu mana si atingi scoarta neverosimil de ridata a copacului si cauti s-o intelegi. Plimbi mana usor, sa nu-ti ranesti pielea si te gandesti la lucrurile tale ramase in spatele tulpinii si la lumea de dincolo de privire.

Lacrimi venind nestiute umezesc ochii. Si simti cum apa curge prin lacrimi, prin palma, prin inima, prin tulpina. Deschizi ochii si prin panza lacrimilor, vezi floarea copacului proiectata spre cer.

O vezi cum se desface incet, aratandu-si frumusetea. Apoi vantul adie usor scuturand-o de inocenta, si-n vant floarea incepe sa se zbata, presimtind sfarsitul.

Strangi pumnii si te gandesti-prea repede i-a adus clipa intelesul propriei existente. Alta pala de vant rabufneste si mai duce cu ea doua petale. Firav cad si celelalte pierzandu-se prin aer sau cazand prin iarba. Din nou, lacrimi pe buze.

Tulpina e aceasi-ridata si la fel de rece. Izbesti in ea cu sete. Apoi o strangi in brate cu putere. Nu mai este floare. In locul ei a ramas ceva mic si negru, aproape de moarte. Urechea, ramasa lipita de trunchi, aude intrebarea copacului:  ”Vrei sa devii fruct, spune? Nu-ti plange petalele.”