Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo


3 comentarii

Cantec de leagan

Noapte buna, suflet tandru…

noapte buna, copilandru…
mergi la somn, ca e tarziu…
zana, eu , promit sa-ti fiu…
sa-ti aprind in ceruri stele…
sa fiu una dintre ele…
langa luna sa m-asez
si-al tau somn sa il veghez…
apoi, ti-oi croi in vis,
drum spre-al noptii paradis…
vantu-l voi ruga s-adie,
ca o calda melodie,
cu un glas de heruvim…
doar sa-ti fie somnul lin…
si un inger sa-ti alinte,
ochi blanzi, chipul cuminte…
ca un nor sa fii usor…
noapte buna, puisor…
mergi in pat, intinde-te…
sa ai gandul limpede…
sa te oglindesti in el,
vesel sa tot fii de fel…
dulce, ca mierea de-albine
si frumos ca azi si maine…
sa ai cugetul senin
si de vise mereu plin….
hai, zambeste-mi cum stii tu,
cu ochii si sufletul…
si adormi sub clar de luna…
dormi, iubire, noapte buna!

Mirela Apintilioaiei


Scrie un comentariu

Nu are de ce sa-ti fie frica

Un om care mergea noaptea pe un drum de munte a alunecat şi, în ultima clipă, a reuşit să se prindă de o creangă care atârna deasupra stâncii. Îngrozit, a strigat, dar nu i-a răspuns decât ecoul – nu avea cine să-l audă.

Disperat, s-a uitat în jos, dar singurul lucru pe care l-a văzut în noapte a fost hăul fără fund de sub el. E lesne de închipuit prin ce chin a trecut acel om toată noaptea. Mâinile îi amorţeau, strânsoarea slăbea, şi moartea îl pândea în fiecare clipă.

Cum-necum, a rezistat până a răsărit soarele; când s-a uitat iarăşi jos, a început să râdă – nu exista nici un abis. La doar cincisprezece centimetri sub picioarele lui era o stâncă destul de lată, pe care s-ar fi putut odihni toată noaptea, ar fi putut dormi bine, în loc să treacă prin tot acel coşmar cumplit.

Din propria-mi experienţă pot să-ţi spun următorul lucru: Frica nu e mai adâncă de cincisprezece centimetri. Acum rămâne la latitudinea ta dacă vrei să continui să stai agăţat de o creangă şi să-ţi transformi viaţa într-un coşmar, sau dacă vrei să laşi creangă şi să stai pe picioarele tale. Nu are de ce să-ţi fie frică.

 

Osho


Scrie un comentariu

Am putut vedea infinitul…

Dorul meu de duca fusese exact ca zorii inainte de rasaritul soarelui, ca si cum o putere necunoscuta m-ar fi chemat dintr-un loc necunoscut, sa ma eliberez de catusele mele.

Era ca mesajul primaverii, care vine nevazut si face sa incolteasca samanta deschizandusainchisorii pamantului. Era sortit ca peretii inchisorii mele sa fie inlaturati.

Si ce inchisoare e asta ? Este inchisoarea increderii oarbe in aceasta lume, lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul celor sase simturi si o consideram finala. Stiu ca aceasta stare de spirit nu poate fi decat vremelnica, nu va dura prea mult. Totusi, pentru un scurt rastimp, usa inchisorii s-a deschis in fata mea.

Am putut vedea infinitul. M-am inaltat pana la o alta dimensiune, de unde am putut intelege ca ceea ce noi socotim trecut, nu e trecut.

Timpul nu se duce nicaieri, nu are nici inceput, nici sfarsit. Intocmai ca Arjuna, aveam si eu binecuvantarea unui Spirit Universal.

Dar ce castigasem prin asta ? Dezorientata, ma rugam staruitor : “Doamne, spune-mi cum sa ma port ?” Oare nu stiu si singura raspunsul ?

Nu de pierdere sau de castig e vorba, exista anumite evenimente care nu au un rost imediat in viata de fiecare zi, dar asemenea lucruri ireale, superflue si lipsite de scop sunt cele care alcatuiesc lumea oamenilor, cea atat de deosebita de cea a animalelor. La capatul acestor opt luni, realizam ca nu eram numai un biped, eram o fiinta umana, cu o samanta de nemurire in mine si cu dreptul de a privi realitatea dintr-o alta perspectiva.

Infinitul ma culesese din lumea de jos. Tinandu-ma intre faldurii lui, dansa, iar parul lui despletit imi acoperea ochii, fata si intregul trup. Totul se amesteca, ce e inainte si ce e inapoi, estul si vestul, aproapele si departele sunt totuna. Inchisoarea mea s-a sfaramat.

M-am eliberat de rusine, de teama si de corsetul relatiilor sociale. Numai iubirea, necucerita de timp, arde ca o stea polara in coltul intinderii nemarginite. Ea ma conduce, ea ma va indruma peste ocean.

 

fragment din „Dragostea nu moare” – Maitreyi Devi