Raza de lumina

Sufletul are incredere in raza de lumina – Victor Hugo

Drumul pe care nu se rătăceşte nimeni

Scrie un comentariu

Dacă un om se rătăceşte în junglă se poa­te să întâlnească pe cineva în cale care-i arată drumul. El crede că acela-i drumul şi, în cele din urmă, va ieşi din încurcătură. Dar, dacă un om se rătăceşte în el însuşi, în propriile-i ţesături mentale, în propriile sale credinţe, percepţii şi convingeri, jun­gla devine periculoasă. Dacă un om se rătăceşte în el însuşi şi-i apare pe drum Dumnezeu întrupat, Iisus, Buddha, Mahomed sau orice altă fiinţă luminoasă a lumii, omul n-o va re­cunoaşte. O va privi îndelung, cu neîncredere, cu îndoială din perspec­ti­va convingerilor şi a credinţelor care l-au dus în rătăcire, apoi va spune: „Nu e adevărat că drumul pe care mi-l arăţi e bun. Eu ştiu câte experienţe am avut, care mi-au arătat că drumul frumos pe care mi-l arăţi e greşit. Ce-mi spui tu e o aiureală. Lumea-i rea, lumea nu iubeşte, nu primesc nimic bun de la lumea asta, e plină de suferinţă şi de ură”.

Când Iisus a fost crucificat, asta a fost problema oamenilor. Nu l-au re­cu­noscut. Nu l-au recunoscut preoţii şi cărturarii. Ne amintim că ei strigau către Iisus ca şi cum El ar fi fost un tâlhar. Ei aruncau cu pietre, în rând cu toţi neştiutorii obişnuiţi. Stră­lu­ci­rea lui Iisus n-a fost recunoscută, ei au spus – cum facem şi noi atunci când suntem scufundaţi în convingeri şi-n credinţe omeneşti, izvorâte din experienţele dureroase ale vieţii – că acela ce le arăta drumul trebuia ucis. „Nu ne arată drumul drept”, au crezut oamenii. Iar Iisus arătase pute­rea legii credinţei. Puterea legii iubirii. El dovedise prin propria-i existenţă, prin propriul exemplu că drumul care ne poate scoate din jungla interioară, din confuzie şi din eroare este un drum către iubire şi înţelegerea a aceea ce este, de fapt, credinţa. „Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac”; iată şi mesajul prin care Iisus ne-a spus că suntem răpuşi de inconştienţa noastră. Că singura noastră vină pentru rătăcirea în care alunecăm este starea de inconştienţă. Ea este – poate – păcatul omului, făptuit doar pentru că el nu ştie că drumul de ieşire din inconştienţă este şi drumul către Dumnezeu. Ca un copil care „nu ştie”, nu ştie nici omul, iar Biblia ne spune că nu ştiau nici preoţii, nici cărturarii de seamă. Erau şi ei copii, acei copii care n-au recunoscut pe Dumnezeu în cel ce arăta drumul de ieşire din jungla în care se rătăciseră.

Azi continuăm să-l crucificăm pe Hristos/iubirea în noi înşine când nu p­utem recunoaşte iubirea care ne în­con­joară. Una dintre problemele cele mai grele ale fiinţei umane nu este aceea că nu este iubită, cât aceea că ea nu poate recunoaşte iubirea şi, prin aceasta, se rătăceşte în sine ca într-o junglă deasă. Ea spune „lumea-i rea, nu există nici un strop de dragoste, nimeni nu face nimic pentru mine, sunt singur şi nefericit pe lume”. Dar omul nu poate vedea că cineva i-a zâmbit cu drag şi nu în­ţe­lege că nimeni nu-i obligat să-i zâmbească. El nu poate vedea iubirea din spatele zâmbetului altuia. El nu poate vedea iubirea care vine cu un cuvânt fru­mos pentru el şi nu vrea să ştie că ni­meni nu-i obligat nici măcar să-i spu­nă un cuvânt frumos. Nimeni nu-i obligat să-ţi dăruiască o floare, dar – dacă o primeşti – poţi fi recunoscător pentru că-n floarea aceea se ascunde un strop de iubire. În bunăvoinţa altui om este iubire. În efortul unui om de a-ţi spune ceva folositor e un cântec mic de iubire. Noi primim continuu dovezi de iubire. Lângă noi sunt zi de zi oameni care fac diferite lucruri pentru noi, dar mintea închisă în suferinţă nu le mai poate recunoaşte. Ea le primeşte ca şi cum i s-ar cuveni şi de aceea nu le preţuieşte, iar în acest fel de a primi sunt trufie, mândrie şi pricină de alunecare în ră­tă­ci­re. Să deschidem bine ochii şi să ne ascuţim auzurile, să ne punem inimi­le la lucru pentru a învăţa să ob­ser­văm cât de multă dragoste pri­mim. Poate nu primim de la mame şi de la taţi. Poate nu primim iubirea de la un bărbat sau de la o femeie „momentan”. Dar să ne oprim aşteptarea de a primi de la cineva anume, căci din această obsesie – ca să te iubească cineva anume – se trage incapacitatea de a vedea iubirea divină, care vine mereu prin alţi oameni.

Ne putem aminti că nimeni nu-i obligat să ne dea vreun capăt de aţă, dar cel ce ne dă fie un zâmbet, fie un cuvânt bun, fie o mână întinsă la nevoie nu face decât să-i permită spi­ritului divin să ne arate că iubirea există. Când vom observa pe Dumnezeu în fiecare gest de bunăvoinţă al oamenilor din jur şi vom aprecia asta, înseamnă că am ales să acceptăm că cel ce ne ghidează pentru a ieşi din jungla interioară este aici şi acum. Dumnezeu este aici, în viaţa ta, şi se exprimă chiar şi prin cele mai mărunte fapte de bunătate, de bunvoinţă şi de iubire, ca şi prin cele mai mari fapte, aparent aduse de hazard sau de noroc.

Dacă poţi recunoaşte iubirea care te înconjoară, eşti în siguranţă, eşti pe drumul bun şi, fără îndoială, nu te vei rătăci niciodată, căci iubirea este ghidul care te împiedică să te ră­tăceşti!

Maria Timuc

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s