„A fost odata o fetita cu ochi mari si o gura ce trada neliniste. Se ura pe sine insasi, zicandu-si ca nu o plac zanele. Dar fetita iubea ultimul colt al ierbii si cea mai umila floare de camp si credea ca, daca dai de-o comoara nu trebuie sa spui nimanui. Se nascuse sub o stea nefericita, dar in stralucirea ei descoperise lumea cu muntii ce puteau fi escaladati si strazile pe care se putea fugi….cand era mica dupa ce incepusera s-o umple de miraculos povestile ascultate, era convinsa ca orice lucru are un adanc misterios, un fel de fantana cu zane si draci, pe care oamenii mari n-o banuiesc…
Fantanile de mister ale lucrurilor neinsufletite cum ar fi scaunele, mesele, dulapurile, ea stia ca se deschid noaptea. Cand incepea intunericul, bataile inimii ei, alta inima decat cea din timpul zilei, cu alte batai, o vesteau ca fantanile lucrurilor neinsufletite s-au deschis si ca noaptea, odata cu somnul si visele, incepe si viata fantanilor deschise , dand dimensiuni mai vaste, mai infricosatoare camerelor din timpul zilei, scaunelor, meselor, dulapurilor si covoarelor.
Si adormea. Pe la zece ani , fantanile misterioase secasera si se inchisesera pentru totdeauna lasand camerele sa fie camere, scaunele-scaune, mesele-mese, dulapurile-dulapuri , in evidenta cotidianului.
Ii era frica insa de rolul pe care urma sa i-l rezerve viata , frica sa mearga drept catre un tel indepartat, frica de propria-i slabiciune, frica sa iubeasca si sa fie iubita. Totusi s-a incapatanat si si-a invins teama. Se pare insa ca si-a invins-o prea tarziu. Dar rand pe rand visurile noastre mari se realizeaza,uneori mai greu dar povestea nu s-a incheiat.
…pe nesimtite s-au scurs una dupa alta nenumarate zile…luni… ani…A trecut prin ele la fel de visatoare…era aceeasi…ceva mai mare doar….cu aceiasi ochi mari si cu aceleasi intrebari in ei…cineva hotara din cand in cand pentru ea:
„aici te opresti putin pentru ca exista o insula verde…o insula plutitoare care a incremenit o clipa in asteptarea ta…Te ai pe tine si o insula verde! O insula verde care este numai a ta! ”
Mai erau apoi visele noptii….minunatele vise cand plutea usoara deasupra caselor si copacilor….niciodata deasupra oamenilor…ei nu existau in visul ei…intamplarile ei se consumau departe de ceilalti…singure…nauce.
A fost o vreme, si poate inca nu s-a sfarsit, cand lumea exista doar cata incapea inaluntrul ei. Minunile se petreceau undeva inlauntrul larvei, menita doar sa le ascunda. De la fetita din vremea aceea ii vin , uneori, prin galeriile capricioase ale subconstientului, curenti de neliniste, senzatii de mult date uitarii si vaga spaima ca e suspendata de limba unui urias clopot. Dangatul lui continua sa o asurzeasca….o impiedica sa-si adune gandurile…ii zadarniceste efortul de a se opri din pendularea la dreapta si la stanga… e constienta ca trebuie sa se opreasca…trebuie sa se opreasca exact la mijloc…dar mereu ramane de aflat unde se situeaza exact acest mijloc…..”
(va urma…)
Raza de lumina 