Norii ard cerul, găurindu-l cu fumul lor, cu otrava viselor… şi doare. Mă doare. Eu sunt cerul… şi am nori.
De multe ori a apus soarele pe mine. Am asistat la moartea şi renaşterea lui infinită, am asistat la dimineţi cu rouă, la ploi şi la curcubee… Am fost acolo când a nins pentru prima dată… în fiecare iarnă. Am fost acolo când tornadele au distrus totul şi nu am putut face nimic: eram prea aproape şi totuşi… prea sus, mult prea sus.
Sunt doar cerul… Sunt infinit, sunt mult. Sunt totul şi totuşi… nu sunt nimic. Nu folosesc decât pentru cei care nu au limite… nu folosesc decât pentru cei ca mine, pentru cei nemărginiţi.
Eu sunt cerul şi sunt infinit de trist că n-o să pot fi mai mult de atât niciodată.
N-am nori plutind pe mine câte pene mi-au gâdilat văzduhul, câte aripi mi-au făcut vânt în drumul lor spre alte şi alte meleaguri. Sunt un fel de coridor etern, un drum de trecere care nu e drum… Sunt nemărginit, infinit, încăpător şi totuşi nimeni nu vrea să îmi stea alături pentru totdeauna.
Sunt acuzat mereu că îi resping pe cei care vor să mă atingă, dar ei nu realizează că îşi construiesc singuri tot felul de praguri în care-şi dau cu capul. Ca să mă poţi atinge trebuie să fii la fel de liber ca mine, ochii şi mintea să îţi fie la fel de nemărginite. Albastrul meu abisal să ţi se reflecte-n pupilă… Să mă văd în ochii tăi atât de clar ca şi când aş fi acolo.
Dacă-ai ştii câte ciocuri ascuţite au încercat să mă sfârtece, să mă sfâşie, sau câţi ochi mari, trişti, negri, m-au privit şi şi-au întins mâinile spre mine, ca un fel de strigăt fad de ajutor, considerându-l ultima şansă, neştiind că gestul e la fel de şters ca şi ei, cei care în loc să creadă în orice, în tot, în cantităţi suficiente, nu cred în nimic decât când e prea târziu şi nici atunci nu o fac cu adevărat… pentru că nu ştiu cum.
Ai putea crede că deja nimic nu mă mai impresionează, dar nu e aşa, ci dimpotrivă am învăţat să privesc, să ascult, să simt şi să înţeleg atât de bine încât totul a ajuns să mă impresioneze. Mă impresionează, dar mă impresionează prea mult. Plâng cu picături reci de ploaie când cade câte-un pui de vrăbiuţă, când îşi frânge aripile-n cer şi moare… Se prăbuşeşte, aşa cum simt îngerii prăbuşindu-se în mine, căzând la neşfârşit ori de câte ori lumea e neîndurătoare şi crudă… Le simt inimile frângându-se în mine şi… mă frâng şi eu o dată cu inimile lor… Pene albe, suflete sângerii, toate se fac praf în căderea eternă…
Am tot atâtea perechi de aripi frânte câte stele, vise şi şuierături melodioase de vânt….
Am trăit dintotdeauna. Am iubit dintotdeauna. Am iubit mult, de mult şi de multe ori… Încă iubesc. Iubesc noaptea. Nimic nu se compară cu ce simt eu pentru ea. Noaptea mă schimbă mereu în bine… Doar ea reuşeşte să preia controlul asupra mea, mă împodobeşte cu stele… mă leagă cu vise. Doar noaptea, în secundele în care nimeni nu mai e treaz (căci există, deşi voi nu ştiţi sau nu credeţi, şi secunde din alea, când totul doarme, chiar dacă pe unele meleaguri e zi) văd umbrele îngerilor dansând undeva deasupra mea… Le simt prezenţa, mă gâdila când păşesc uşor şi delicat cu trupurile lor firave pe mine… Râsete cristaline îmi zguduie imaterialitatea…. Îmi doresc să fiu un înger rătăcit sau măcar o umbră de-a lui…
Tot noaptea au loc momentele în care tânjesc să fiu şi om: atunci când ea surprinde îndrăgostiţii plini de vise şi dorinţe pe o pătura, pe iarbă… Cei doi nu mai întind mâinile spre mine, ci unul spre celălalt… În adâncurile albastrului ochilor pe care-l au de la mine… se vad unul pe celălalt… Eu nu mă mai văd. Nu li se mai citesc în ochi decat bătăile inimii… Se simte pulsul lor în fiecare fir de iarbă, în fiecare picătură de rouă…. Toate se zbat, toate trăiesc doar pentru ei şi iubirea pluteşte atât de sus încât o simt până şi eu. Formează nori de vise şi iluzii. Atunci când sunt refuzat eu, însuşi cerul, când eternitatea este dată la o parte pentru o făptură atât de firavă în care radiază efemeritatea, vibrează lipsa de putere, limitele şi nevoia de a fi ocrotită şi înconjurată de o persoană… Cum să nu îmi doresc să fiu fiinţă? Să fiu „ca ei”? Să fiu şi eu muritor pentru câteva clipe, pentru o viaţă de om….?
Dar… nu pot. Tocmai de-aia iubesc noaptea: pentru că ea poate face pe oricine să viseze, până şi pe mine. Visez că sunt o pană din aripa timpului care zboară pentru eternitatea unei clipe, că sunt umbra unui înger…. Visez şi că sunt om, dar… sunt doar vise care plutesc deasupra mea, undeva mai sus, mult mai sus… formând poate altfel de nori.
Vreau sa fiu toate astea! Dar…. după cum spuneam:
eu sunt doar cerul şi sunt infinit de trist că n-o să pot fi mai mult de-atât niciodată.
Raza de lumina 