Sunt, totusi, dintre cei care se simt comod in irealitate, doarece irealitate e mai docila, ma asculta, ma menajeaza, si pot s-o modelez dupa voia mea, pe cand realitatea e de atatea ori refractara, intransigenta sau chiar necrutatoare.

In plus, in irealitate tot ce ai gresit poate fi mai usor de suportat, erorile nu se platesc si uneori chiar te poti lauda cu ele, pe cand in irealitate lucrurile se petrec de obicei cu totul altfel. E adevarat ca exista un mic inconvenient in faptul ca e greu sa te consolezi cu fericiri ireale. Si vin intotdeauna momente cand esti gata sa dai tot universul tau de himere peste care esti monarh absolut pentru o mansarda in care nu domnesti decat daca stii sa fii in acelasi timp si vasal.

Dar sa nu fiu ingrat. Irealitatea a fost extrem de intelegatoare cu nevoile mele. Ea a fost intotdeauna aproape de mine cand, in realitate, prietenii m-au parasit. Si cand nimeni nu mi-a intins mana, irealitatea mi-a oferit toate darurile. Ea nu mi-a refuzat nimic din ce i-am cerut. Am vrut sa ma visez Don Quijote, irealitatea m-a lasat sa ma visez Don Quijote. Am vrut sa imi iau revanse iluzorii, mi-am luat revanse iluzorii. N-a existat un singur lucru pe care sa-l fi cerut irealitatii si pe care ea sa mi-l fi refuzat.

Am cutreierat Spania, am ajuns la Polul Nord, adica peste tot acolo unde am dorit sa ajung si unde realitatea nu mi-a oferit nici o sansa. Am privit cum cumpana dreptatii sta in perfect echilibru. Am vazut cum nimeni nu-si face rau decat siesi si ca omul este, in orice imprejurare, visul suprem al naturii.

 Singurul lucru care ma incurca e ca prea des n-am cui spune toate acestea. Irealitatea nu ma poate ajuta oferindu-mi pe cineva care sa ma asculte. Acest lucru nu-l putem cere decat realitatii.

Octavian Paler

Dragostea e sufletul însuşi.

 E de aceeaşi natură.

Dragostea e o scânteie divină, ca şi sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare.

E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge.

Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.

Victor Hugo

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu.

Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.

Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen.

Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

Emil Cioran – Pe culmile disperarii

Cu gene ‘ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par’ că soarele-ar luci
Şi ‘ntr ‘însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă ‘mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte ‘n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.

 
  
 Carmen Sylva

Orice om cu judecata isi va aminti ca tulburarea vederii este de doua feluri si are doua cauze, fie intrarea din lumina in intuneric, fie iesirea de la intuneric la lumina, ceea ce este tot atit de adevarat pentru ochiul mintii ca si pentru ochiul trupului, iar cel care-si aminteste acest lucru cind observa pe cineva a carui vedere este nesigura si slaba nu se va grabi sa rida de el.

Se va intreba mai intai daca acel suflet omenesc a iesit dintr-o viata mai luminoasa si nu poate vedea bine pentru ca este neobisnuit cu intunericul, sau daca este orbit de lumina cea mare in care a iesit din intuneric.

Si va socoti ca cel din urma este fericit in starea in care se afla, si-l va compatimi pe celalalt; sau, daca-i vine sa rida de sufletul care vine de jos la lumina, va fi mai indreptatit s-o faca decit sa rida de cel care se inapoiaza de la lumina in pestera.

Platon

“Sufletele alese inteleg ca blandetea, umanitatea sunt virtuti placute si se simt imboldite sa le practice. Dar se simt oare tot astfel in clipa cand ar trebui sa le exercite? Nu, atunci ele stau pe loc intrebandu-se: ar fi un prilej bun intradevar, dar pot sa cunosc exact masura nevoii? Nu ma insel asupra obiectului? 


O suta de indoieli il opresc pe omul bun. Se teme sa nu devina o victima aratandu-se prea darnic, sa nu treaca drept un om slab, dovedindu-se prea duios, prea simtitor. Intr-un cuvant se teme sa nu depaseasca limita sau sa nu-si implineasca de ajuns datoria cuprinsa intr-un mod prea obscur in notiunile generale de umanitate si blandete. 


In aceasta nesiguranta numai experienta sau exemplul pot sa calauzeasca mai potrivit imboldul inimii. Dar experienta nu e la indemana oricui. Ea atarna de diferite situatii in care te-a aruncat soarta. Nu mai ramane decat exemplul; el poate sluji ca regula unei mari multimi de oameni in practicarea virtutii.”

“Manon Lescaut” – Antoine Francois Prevost

“Mi-e ciuda ca plang asa de usor…asa m-am nascut…as vrea sa ma pot abtine…nu pot, mi-e imposibil, imi trece prin cap ca probabil am umplut niste pahare degeaba si sunt oameni pe pamant care mor de sete.

Daca toata omenirea si-ar strange lacrimile in pahare, cam cati oameni s-ar salva de la moarte?”

Oana Pellea – Jurnal

sursa foto: aici

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta 
Alta la stanga. 
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
“V-arăt eu vouă !” – mi-am zis - 
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala…

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.

Marin Sorescu

“Nu ne dam seama ce minune reprezinta viata. E o minune faptul ca suntem purtati pe un glob imens care se invarte de veacuri prin haos. Existenta insasi e plina de atatea  minuni: florile, copacii, frunzele.

Ce bucurie e sa traiesti! Sentimentul acesta de plenitudine, de bucurie, intregeste pe om. Arta ar trebui sa fie numai bucurie. Indeletnicirea artistica e o nevoie fireasca, o necesitate de viata.

Lucrezi asa cum respiri. De aceea nu exista artisti, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze in bucurie, sa cante asemenea pasarilor. Fiecare om ar trebui sa-si gaseasca masura.

Si arta sa fie pe masura omului.”

Constantin Brancusi